În parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, Mântuitorul a vrut să ne descopere care este destinul omului după moarte, în veşnicie, şi care sunt totodată elementele care determină acest destin. Să ne înveţe adevărul fundamental că aici, pe pământ, ne pregătim locul de dincolo, lumea cealaltă. Este momentul în care începe să elaboreze învăţătura Sa eshatologică, adică învăţătura despre cele din urmă, despre cele ce se vor întâmpla la sfârşit.
Parabola aceasta spusă de Mântuitorul se desfăşoară pe două planuri diferite: unul este acesta pe care îl trăim şi noi în fiecare zi, aici pe pământ, şi altul, cel din viaţa de dincolo, despre care noi ştim foarte puţin.
Protagoniştii parabolei sunt: un bogat oarecare, căruia nu i se dă numele, şi un om sărac, pe nume Lazăr, foarte bolnav şi flămând. Bogatul trăia o viaţă de huzur şi „se îmbrăca în porfiră şi vison“, ţesături foarte scumpe: porfira sau purpura era un material de mare calitate, colorat cu sângele unui melc marin, foarte rar şi preţios, purtat doar de regi, înalţi demnitari sau oamenii foarte bogaţi, iar visonul era o specie de in indian similar cu mătasea, apreciat pentru fineţea şi culoarea sa strălucitoare. Mântuitorul ne mai spune că bogatul se veselea „în chip strălucit“ în toate zilele, ospătându-se din bucatele şi vinurile cele mai alese.
Citeşte mai mult pe Monitorul de Suceava: https://www.monitorulsv.ro/Religie/2014-11-01/Pilda-bogatului-nemilostiv-si-a-saracului-Lazar#ixzz7ArKndELr
Follow us: @monitorulsv on Twitter | Monitorul.de.Suceava on Facebook
Lazăr era un om nefericit. Asupra lui se abătuseră multe nenorociri. Lazăr era mai întâi de toate sărac. Nu avea nici moşii, nici bani, nici casă. Şi alţii, astăzi, sunt săraci. Dar aceştia sunt sănătoşi. Se duc unde vor, lucrează, îşi primesc plata sau salariul şi trăiesc. Desigur că nu trăiesc ca bogaţii. Dar trăiesc acceptabil. De ce nu şi fericiţi? Când cineva e sănătos, atunci o bucată de pâine, câteva măsline şi o ceapă le mănâncă cu poftă. Când însă este bolnav, atunci şi cele mai bune mâncăruri i se par lipsite de gust. Aşadar, Lazăr pe lângă sărăcie avea şi boală. Desigur că şi alţii sunt săraci şi bolnavi. Dar au rude şi prieteni, oameni care se interesează de ei şi nu-i lasă fără îngrijire, hrană şi medicamente. Dar Lazăr nu era doar sărac şi bolnav. Era şi cu totul singur. N-avea pe nimeni care să-i acorde atenţie. Şi alţii sunt săraci, bolnavi şi singuri pe lume. Dar ei trăiesc în cartierele sărace, într-o mulţime de oameni nefericiţi. Şi văzând că nenorocirea îi îmbrăţişează pe toţi aceşti oameni, simt o oarecare mângâiere în nenorocirea comună. Săracii au o compătimire unul faţă de celălalt şi o solidaritate. Dar Lazăr nu se afla printre săraci. Era în apropierea unui palat. Acolo trăia un bogat. Trăia şi se desfăta de toate bunătăţile vieţii. Cele mai alese mâncăruri, cele mai alese băuturi, cele mai scumpe haine, cele mai luxoase mobiliere, cei mai talentați cântăreţi. Nimic nu-i lipsea. Cu orice dorea se desfăta. Ca să-şi facă chefurile, cheltuia fără milă. Din cele pe care le cheltuia ar fi putut să facă o cantină şi să hrănească zilnic un întreg cartier de săraci. Ar fi putut să zidească un spital, să-i adune pe săracii bolnavi şi să-i vindece. Ar fi putut să facă multe lucruri bune. Dar el nu a făcut niciunul. Era neîndurător, aspru, lipsit de omenie. Lazăr era ca un lepădat la poarta palatului bogatului. Bogatul intra şi ieşea din palat, îl vedea pe Lazăr într-o stare mizerabilă, vedea câini lingându-i rănile, topindu-se zilnic ca ceara, de durere şi de nenorocire, şi bogatul nici o privire de compătimire nu i-a aruncat niciodată. Nu-i păsa de nenorocirea lui Lazăr. Cu siguranţă s-ar fi bucurat la moartea lui Lazăr. Pentru că i s-a curăţat curtea de neplăcutul fenomen. Situaţia lui Lazăr era cea a unui înfometat în faţa unei mese pline de toate mâncărurile. Cel înfometat priveşte mâncărurile, dar i se interzice să le atingă. Una este să moară cineva de foame într-un loc pustiu, unde nu există nimic, şi alta să moară într-un loc plin de bunătăţi. Într-o astfel de situaţie se afla Lazăr.
Sărac, bolnav, singur, abandonat, Lazăr stătea înaintea palatului unui bogat, care nu-i dădea nici o bucată de pâine, nici un pahar cu apă. Iată de ce bogatul a fost aruncat în iad. Şi dacă n-ar fi existat iad, pentru astfel de bogaţi ar trebui să se facă un iad, zicea Sfântul Ioan Gură de Aur. De atunci, de când Hristos a zis această pildă, au trecut douăzeci de secole. Dar Lazării continuă să existe şi astăzi în această lume a nedreptăţii şi a nemilostivirii. Câţi nu mor zilnic în toată lumea de foame!
Câţi bolnavi rămân pe dinafara spitalelor, fără medici şi medicamente! Câţi n-au fost aruncaţi afară din casele lor şi câţi n-au fost părăsiţi de copiii nemilostivi! Dar să nu uitaţi, că „pe cel neîndurat Hristos îl va osândi cu ateii” și-l va arunca în iadul cel veşnic, pregătit diavolilor și îngerilor lui în veșnicie. Fiți milostivi pentru Domnul!
