Important

Sfântul Cuvios Benedict de Nursia

Cuviosul Benedict de Nursia a fost (în jurul anilor 480-547) întemeietorul rânduielii monahilor ce aveau să se numească apoi benedictini și, în general, a fost întemeietorul monahismului apusean. Benedict s-a născut în Nursia (astăzi Norcia), în provincia Umbria din Italia, având o soră geamănă, Sfânta Scholastica, și provenea dintr-o familie de nobili romani. Părinții săi, Evtrópios și Avoudánia, îngrijindu-se de buna sa educația, l-au trimis împreună cu doica sa la Roma. Studiile de acolo îi vor fi asigurat cunoștințe de retorică sau de drept, pentru că acesta era drumul pe care îl urmau tinerii de sorginte aristocratică, așa cum era și Benedict. Terminarea studiilor și poziția sa socială îi vor fi deschis porțile pentru cele mai înalte demnități din provincie și chiar din Roma.

Nivelul studiilor sale însă nu putea să-i satisfacă sensibilitatea sa religioasă și de aceea preferă să rămână „din punct de vedere științific, neînțelept și neînvățat”. În ceea ce privește vârsta la care a ajuns la această înțelegere a lucrurilor, părerile istoricilor sunt împărțite, unii susțin că Benedict avea pe atunci vârsta de 14 ani, iar alții, având în vedere însuflețirea și decizia sa care indică un caracter mult mai matur și mai bine educat, presupun că ar fi avut în jur de 19-20 de ani, atunci când și-a părăsit familia și și-a terminat și studiile superioare. În acest sens, Papa Grigorie cel Mare mărturisea:

„Era un om cu viață respectabilă, binecuvântat și prin har și prin numele ce-l purta (în limba latină, Benedictus înseamnă „binecuvântat”). Încă de la o vârstă fragedă avea mintea unui om în vârstă, iar vârsta era mai mică decât virtutea lui. Disprețuia plăcerile deșarte și, cu toate că ar fi putut în mod liber să se folosească de bogăția și de bunurile familiei sale, nu găsea nici o valoare în acestea, ci dimpotrivă, o inutilitate”.

Benedict s-a retras într-un loc ce se numește Efide și, apoi,  într-o peșteră din munții Subiaco, unde a viețuit ca eremit vreme de trei ani. A fost îmbrăcat în rasa monahală de către Romano, monahul unei mănăstiri din apropiere, ce se afla sub îndrumarea egumenului Teodot.

Faima despre sfințenia vieții sale, se răspândise în toate ținuturile învecinate și, astfel, după moartea egumenului mănăstirii Vicovaro, a fost chemat de monahii acesteia spre a le fi îndrumător, însă datorită nevoinței aspre la care îi supunea, aceștia au reacționat rapid și au căutat să-l otrăvească. Dezamăgit, Sfântul Benedict a părăsit mănăstirea, întorcându-se în peștera sa. Acolo a locuit o vreme destul de îndelungată și, începând să se adune în jurul său o mulțime de ucenici, s-a creat nevoia stringentă de construcție a unor mănăstiri. În acest scop a construit doisprezece mănăstiri, în fiecare din ele așezând doisprezece monahi, o parte dintre ucenici rămânând cu el. Nu este limpede dacă a căutat să pună bazele unui ordin creștin: probabil, cel mult un grup de comunități autonome. Din acest moment părăsește viața pusnticească, cea după modelul Sfântului Antonie, și trece la experiența chinovială, apropiindu-se de modelul pahomian.

În anul 530, după un conflict cu preotul local, Sfântul Benedict s-a refugiat în Monte Cassino, unde a întemeiat o avvaio [= mănăstire] pe ruinele unui vechi templu închinat zeului Apollo. Înțelegând dificultatea punerii în practică a modelului pahomian, îl adoptă pe cel al Sfântului Vasile. El era de părere că este mult mai potrivită înființarea unei mănăstiri autonome, mici sau mari, care să-și acopere singură nevoile economice, religioase, sacramentale și disciplinare. Pe baza acestor idei a procedat la întemeierea și organizarea unei mănăstiri, precum și la redactarea celebrului său Regulament, în anul 540.

Odată cu înființarea mănăstirilor, a construit și școli pentru copii, unde numeroase familii nobile romane își trimiteau acolo fiii, dintre care cei mai cunoscuți sunt Sfântul Plachida și Sfântul Maurus.

Sfântul Benedict a murit în anul 547, probabil pe 21 martie. În 1964, Papa Paul al VI-lea l-a declarat „Protector al Europei”.

Fostul Papă, Benedict al XVI-lea, și-a ales numele său oficial după Cuviosul Benedict de Nursia, subliniind într-o discurs din anul 2008, că „Sfântul Benedict a exercitat o importantă influență în dezvoltarea civilizației europene și a ajutat Europa să iasă din întunericul care a urmat căderii Imperiului Roman”.

Cea mai importantă realizare a Sfântului Benedict a fost Regulamentul său, redactat de el însuși în veacul al VI-lea și tipărit mult mai târziu în Paris, în anul 1734. Regulamentul său cuprinde responsabilitățile administrative și duhovnicești pe care le are o comunitate monahală ce funcționează sub îndrumarea unui egumen, întreaga sa lucrare fiind pătrunsă de duhul echilibrului, cumpătării și al milosteniei, ceea ce a dus la acceptarea și adoptarea acesteia de cele mai multe comunități religioase din Evul Mediu. Din acest motiv, Sfântul Benedict este numit adesea fondatorul vieții monahale creștine occidentale. De asemenea, începuturile Evului Mediu sunt numite „perioada benedictină”.

Sfântul Benedict a exercitat, de asemenea, o influență deosebită și în răsărit, unde a fost cunoscut prin intermediul Dialogurilor scrise de Papa Grigorie cel Mare și traduse în greacă de Papa Zaharia (741-742). Importanța Dialogurilor este evidențiată și de Fotie cel Mare, în lucrarea sa „Mirovivlos” (Biblioteca) și, de asemenea, de Sfântul Athanasie Athonitul în secolul al X-lea.

Moaștele Sfântului Benedict sunt păstrate în cripta Mănăstirii Saint-Benoit-sur-Loire, de lângă Felury, Franța.

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button

You cannot copy content of this page