Stiri

NATIONAL | Cum arăta şi CÂT DE TARE era LEUL nostru în vremea MARII UNIRI

În 1919, după un război mondial istovitor, Leul s-a dovedit o construcţie monetară suficient de puternică  pentru a oferi suportul financiar necesar integrării zonelor economice care formau România după Marea Unire. Sistemul monetar românesc bazat pe Leu abia fusese înfiinţat, în 1869.

Decizia politică a Marii Uniri din 1 decembrie 1918 a găsit leul slăbit de inflaţia specifică războiului.

Totuşi, moneda naţională a României şi sistemul monetar din spatele ei au avut suficientă forţă să acopere costurile aferente unificării monetare şi, în general, ale integrării economice a Transilvaniei, Bucovinei, Basarabiei şi Banatului în Regatul României de dinainte de primul război mondial.

Costul unirii

România a cheltuit mulţi bani numai pentru preschimbarea în lei a valutelor care circulau în provinciile care au intrat în sistem şi unde, desigur, nu circulau lei.

Mecanismul pare simplu: fie Banca Naţională împrumuta Guvernul, iar pentru asta „tipărea“ bani, fie Guvernul se împrumuta pe piaţa externă.

După 1918, „la împrumuturile cerute de condiţiile extraordinare ale războiului (mari împrumuturi cerute de stat Băncii Naţionale, pentru pregătirea armatei) se adaugă şi împrumuturile pentru unificarea monetară şi cheltuieli bugetare“, potrivit studiului „Evoluţia Economică a României (1859 – 1947)“, publicat de Institutul de Economie Naţională al Academiei.

Datoria externă a României, exprimată în monedă constantă a crescut, din 1915 până în 1927,  cu aproape 40% (147 milioane de dolari), până la la 519 milioane de dolari.

Pentru comparaţie, dezvoltarea României, dar şi războiul de independenţă au consumat credite externe de 356 milioane de dolari, crescând datoria externă de 23 de ori,  de la 16 milioane dolari în 1868, până la 372 mil. dolari în 1915.

Valoarea leului

Costul unificării poate fi măsurat şi prin efectul său, deprecierea leului, fie că a fost pricinuită de inflaţie fie de efectele îndatorării externe.

Leul s-a depreciat de 40 de ori în 1923, faţă de puterea leului – aur din 1913, dar era doar de 3,5 ori mai slab în 1918 şi de 10,5 ori în 1920, potrivit studiului citat.

În 1914 , leul era echivalent cu francul elveţian şi cu francul francez, iar o liră sterlină se cumpăra cu 25,5 lei, în timp ce dolarul american costa circa 5 lei

În aprilie 1919, francul elveţian şi cel francez costau 3 respectiv 2,5 lei, în vreme ce o liră sterlină ajunsese deja la 66 de lei, iar dolarul la 15 lei.

Patru ani mai târziu, inflaţia galopantă îşi făcea efectul: acum 90 de ani, în noiembrie 1923, lira sterlină se cumpăra cu peste 950 de lei, dolarul cu 206, francul elveţian cu 40 de lei, iar francul francez cu peste 13 lei.

Au urmat anii calmării inflaţiei şi deprecierii şi, în ianuarie 1929, înaintea celei dintâi reforme monetare din istoria României ( prima „stabilizare”), lira sterlină costa cu 807  lei, dolarul cu 166 de lei, francul elveţian cu 32 de lei, iar cel francez cu 6,5 lei.

Preţuri şi salarii

În 1914,  un kilogram de pâine costa 27 bani, pentru un kilogram de carne de porc era nevoie de 1,25 lei, iar o găină vie costa 1,6 lei/kilogram.

10 ouă de găină costau 75 de bani, un litru de lapte de vacă – 41 de bani, iar un kilogram de brânză de oaie costa 1,82 lei.

„Vinul obişnuit” costa 90 de bani /litru.

Şapte ani mai târziu, în 1921, pâinea s-a scumpit de aproape 8 ori (2,06 lei/ kg), vinul de 15 ori (13,5 lei / litru),  ouăle de peste 16 ori /12,5 lei 10 bucăţi), laptele de 10 ori (4,12 lei / l), brânza de oaie de 13 ori (23,16 lei/kg) şi carnea de porc de 11 ori (13,91 lei / kg).

Un salariu bun, de şef de birou, era de 382 de lei în 1916, în anul intrării României în război, şi de 9.000 de lei în 1928, înaintea stabilizării monetare.

Leul aur

Leul avea acoperire inclusiv în aur înainte de război. Aproape 79% din valoarea bancotelor aflate în circulaţie în 1913, de 437 de milioane de lei,  avea acoperire în aur (153 de milioane) şi devize (191 milioane în monede străine).

Astfel, până la 1916, a fost respectat principiul de a asigura o acoperire de cel puţin o treime din emisiune cu rezervă metalică sau devize aur.

Statul dădea Băncii Naţionale bonuri de tezaur pentru asigurarea „acoperirii” care a devenit formală şi a alimentat inflaţia, potrivit studiului citat.

Peste 59 de lei circulau în economie în contul fiecărui român în 1913. Circulaţia monetară medie sporea de aproape 19 ori în 1923, iar acoperirea scădea la 38,4 % în 1923, dar era încă în limitele legale.

Reevaluarea stocului de metal preţios din acelaşi an, aferentă reformei monetare, a ridicat preţul oficial al aurului de la 3.000 lei / kg la 100.000 lei/kg aur fin. Stabilizarea monetară din anul 1929 consacră leul la o valoare ce reprezenta 1/32 faţă de leul aur antebelic

Astfel se asigura acoperirea în aur cerută de lege, care se va menţine „în limitele normale, legale, până la al doilea război mondial. Atunci, sub imperiul împrumuturilor masive ale statului, în perioada următoare se deteriorează total”, se spune în studiul Institutului Econiomiei Naţionale.

Băncile Marii Uniri

După Unirea din 1918, a fost necesară integrarea a două sisteme financiar – bancare (din Transilvania, Banat şi Bucovina, respectiv Basarabia) în cel al României.

De pildă reţeaua sucursalelor şi agenţiilor Băncii de stat austro – ungare a fost preluată de Banca Naţională a României.

Banca Naţională a României se înfiinţase cu 38 de ani mai înainte, cu un capital de 12 milioane lei, deţinut în proporţie de două treimi de particulari şi restul de stat. Ulterior, cu diferite ocazii, statul îşi retrage participaţia, iar în altele şi-o reconstituie.

Băncile private din Transilvania, printre care şi Banca Albina, cu capital românesc, „au cunoscut o dezvoltare concomitentă cu aceea generală a provinciei în corpul naţional al statului român”, spune studiul citat.

În vechiul Regat existau deja, în 1913, 197 de instituţii bancare, cu un capital de 215,8 milioane de lei,  la care se adăugau  Casa de Economii şi Casa de depuneri şi Consemnaţiuni, care se vor numi CEC, în 1932.

Printre acestea se numărau Banca Generală Română (cu capital german), Banca de Credit Român (capital austriac), Banca Marmorosch, Blank & Co. (capital ungar, german şi francez), dar şi bănci cu capital românesc – Banca Agricolă, Banca de Scont din Bucureşti şi Banca Românească.

Unirea aproape că triplează numărul băncilor din România, până la 556, cu un capital de 2,4 miliarde de lei.

Băncile Transilvaniei se dezvoltă după 1918 „cu sprijinul Institutului de Emisiune integrându-se deplin şi participând la investiţii şi exploatarea economică prioritar în Transilvania“.

Băncile cu capital străin particular din Transilvania au intrat în concurenţă şi, „uneori în alianţă cu capitalul naţional românesc“, potrivit studiului „Evoluţia Economică a României (1859 – 1947)”, publicat de Institutul de Economie Naţională al Academiei.

Mai mult chiar, fiind mai puternice, băncile germane şi maghiare şi-au extins participarea de interese şi în teritoriul vechi al statului român; pe de altă parte, băncile maghiare şi germane locale transilvănene şi-au păstrat o serie din vechile legături de finanţare cu băncile de la Viena şi Budapesta şi în anumită şi le-au extins şi în centrele financiare de la sud şi est de Carpaţi“, mai spune studiul citat.

Sursa: economica.net

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button

You cannot copy content of this page