NAȚIONAL | 24 iulie, Ziua Poliţiei de Frontieră Române

Data de 24 iulie a fost desemnată Ziua Poliţiei de Frontieră Române, prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.104 din 27 iunie 2001, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră.

Alegerea acestei date este legată de unirea celor două structuri grănicereşti din Moldova şi Ţara Românească de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, din data de 24 iulie 1864.

Prin Înaltul Decret Domnesc nr. 893 din 24 iulie 1864 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, se prevedea organizarea grănicerilor din Moldova după modelul celor din Ţara Românească şi unirea celor două corpuri grănicereşti.

Începând din mai 2008, Dreptcredinciosul Voievod Ştefan Cel Mare şi Sfânt a fost consfinţit ca protector spiritual al Poliţiei de Frontieră Române.

Marturiile istorice demonstreaza incontestabil ca institutia apararii frontierelor a existat din cele mai vechi timpuri, cunoscand o serie de transformari si perfectionari pana s-a ajuns la actuala structura organizatorica. Indiferent de forma de organizare si denumire – plaiesi, potecasi, marginasi, cordonasi, calarasi, martologi, dorobanti, graniceri, politisti de frontiera – intotdeauna continutul misiunilor a fost acelasi, cu anumite particularitati, in functie de caracterul perioadei istorice existente: in timp de pace strajuirea hotarelor, prevenirea activitatilor ilegale la adresa sigurantei interne, pornind de la granita, a intereselor externe ale tarii, iar, in timp de razboi, participarea, alaturi de celelalte forte combatante, la lupta pentru apararea pamantului stramosesc.

Aceasta institutie este tot atat de veche pe cat de vechi sunt teritoriile pe care s-au asezat si trait stramosii nostri, manifestandu-se in functie de perioada istorica in care a existat si indeplinind misiunile conform intereselor momentului parcurs.

Tracii asezau posturi pe inaltimile dominante pentru a semnala aparitia unor invadatori, folosind ca mijloc de avertizare indeosebi focul. La incrucisarile de drumuri se vamuiau produsele negustorilor straini care intretineau schimburi comerciale cu bastinasii.

In timpul lui Decebal, principalele cai de comunicatie au fost intarite cu cetati prevazute cu santuri de aparare, maluri de pamant si garduri din lemn si piatra. Masurile luate de iscusitul conducator dac Decebal sunt apreciate de generalul Targe in lucrarea sa “La garde de nos frontieres” (1930), lucrare care trateaza distinct modul si procedeele pe care trebuie sa le foloseasca aceasta activitate. In Dacia Romana, paza hotarelor consta dintr-un sistem de limesuri, fortificatii, castre si tabere situate pe granita.

Dupa aparitia statelor feudale romanesti si inviorarea schimburilor economice cu tarile din jur: Rusia, Polonia, Ungaria, Austria a aparut o preocupare mai constanta pentru asigurarea drumurilor de comert, aplicarea sistemului vamal, apararea punctelor vamale si prevenirea comertului clandestin.

Vreme indelungata, sistemul de paza si aparare a hotarelor a revenit cetatilor de la margine. Inca in primii ani de domnie, Mircea cel Batran a construit o cetate la Giurgiu, in care a asezat “straji ca sa vegheze la tot ce se intampla dincolo de apa” si una la Turnu, edificata pe ruinele unei cetati mult mai vechi.

De asemenea, Stefan cel Mare, organizand armata moldoveana, a infiintat “marginasii” care, plasati la marginea tarii, aveau datoria “sa dea de stire cand tara era amenintata cu invazii din afara”. In timpul lui Mihai Viteazul existau, pe aceasta linie, “steagurile de calarasi” (calarasii de margine), plasate in localitatile de granita. Marele istoric Constantin Giurescu, privitor la organizarea si dispunerea punctelor vamale, preciza ca acestea erau puncte de vama la hotare sau in apropierea lor, asadar la intrarea marfurilor in tara, si puncte de vama in interior, in orasele si targurile mai insemnate, in primul rand, evident in capitalele respective (ex.: Braila, Giurgiu, Turnu, Calafat, Severin, Tighina, Cetatea Alba, Tecuci, Putna, Trotus, Moldovita). Pe la anul 1690, domnitorul Constantin Brancoveanu, tot in Tara Romaneasca, infiinteaza un corp distinct al granitelor – “martologii” – care, alaturi de plaiesii din 230 de sate si parti de sate, asigurau paza trecerilor peste Dunare si munte.

Dupa pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), in serviciul pazei pe Dunare apar mici vase de patrulare. O anafora domneasca adresata vataseilor de la fruntarii, din aceasta epoca, demonstreaza seriozitatea cu care autoritatea centrala trata serviciul de paza la frontiera: “nizamul (paza) marinei si a intrarilor tarii este o treaba din cele mai importante si mai dintai la datoria noastra care ne sileste pururea ziua si noaptea sa fie bine pazita … pe toate drumurile mari si mici si la fiecare poteca sa aveti potecasi deplini…”. Tot acum, din considerente de ordine interna, s-a realizat o reglementare riguroasa a trecerilor peste frontiera, introducandu-se, pentru prima data, pasaportul (1782).

In ce priveste sistemul de paza in Transilvania, acesta a evoluat in mod oarecum diferit datorita faptului ca s-a aflat sub dominatie straina. Pe langa misiunile specifice, cei de la fruntarii aveau si sarcini de blocare a plecarii unor paturi de romani saraci dincolo de Carpati. In acest sens, prin anul 1690, au fost infiintate primele regimente de graniceri austriece de-a lungul raurilor Tisa si Mures, care marcau granita Imperiului Habsburgic.

Sub presiunea evenimentelor, autoritatile imperiale s-au vazut obligate sa treaca si la crearea de regimente din randul populatiei romanesti, desi cu multa precautie si avand grija sa previna cat mai mult posibil accesul romanilor in functiile de conducere. La 12 martie 1761 i s-a incredintat generalului Nikolaus Adolf, baron de Buccow, noul comandant al fortelor militare din Transilvania, misiunea de a-i pacifica pe romani si a infiinta granita militara. In acest sens, Decretul din 15 aprilie 1762 a dat “unda verde” inceperii campaniei de recrutare, mai intai din randul secuimii din Scaunul Ciucului, din Nasaud, care s-a opus, cum a fost cazul secuilor din Odorhei, de sub comanda judelui lor Daniel.

In februarie 1763 s-a facut o noua incercare prin asa-numitele “Puntumuri vestite la Orastie”, in care se reglementa mai bine starea militarilor din regimentele de graniceri, dar prin care se stipulau insa restrictii si pedepse aspre pentru ostenii de paza ai hotarelor. La 10 mai 1763, cu prilejul depunerii Juramantului de catre 9 companii ale Regimentului 2 Graniceri, in curs de formare, a avut loc marea revolta de la Salva, de pe platoul ramas in istorie cu numele de “Mocirla”. La auzul juramantului pe care urmau sa-l depuna, care i-ar fi obligat sa lupte pentru imperiu in afara granitelor, granicerii romani au aruncat armele si, mai apoi, le-au ridicat impotriva comandantilor austrieci. Desi revolta a fost inabusita iar “capii” omorati sau pedepsiti aspru, imparateasa Maria Tereza s-a vazut nevoita sa emita, la 16 martie 1764, o patenta prin care preciza ca granicerii nu vor fi dusi din tara in tinuturi indepartate, decat cu totul exceptional. Se preciza inclusiv faptul ca romanii pot deveni ofiteri, subofiteri sau fruntasi destoinici ai unitatilor de graniceri si vor primi solda, inclusiv in timp de pace. La cateva luni, mai precis la 15 august 1764, intregul efectiv (peste 3.000 de oameni) al Regimentului 2 Graniceri a depus Juramantul. In anul 1765 s-a incheiat si constituirea celui de-al doilea regiment – Regimentul 1 Graniceri.

Puntumurile de la Orastie reprezinta o ordonanta premergatoare Decretului din 13 noiembrie 1766 al Mariei Tereza, care stabileste statutul de organizare definitiva a celor doua regimente romanesti, regulament care a fost tiparit si in limba romana. In “puntumuri” se precizau avantajele de care se bucurau militarii care faceau parte din regimente: scutirea de impozite, in afara de taxa capului si a marhelor (taxa pe vite). Totodata, desi plateau dijma ca restul populatiei, “granicerii” erau scutiti de semanatura, taxa pe vin si fan. In plus, cei inrolati in regimente treceau sub jurisdictia autoritatilor militare, in timp ce populatia civila romaneasca era dependenta de scaunele de judecata nobiliare. Militarii nu puteau face comert cu vite sau sa detina carciumi. Cei care incalcau aceste “ordine” erau pedepsiti cu arestul. Militarii, ca si restul populatiei, nu aveau voie sa taie lemne sau sa vaneze in “padurile cele oprite”. Unii luptatori pentru drepturile romanilor, cum a fost Grigore Maior, au profitat de situatie, conditionand infiintarea “militiilor romanesti” de satisfacerea unor revendicari ale romanilor. Acesta a incercat sa impuna in conducerea regimentelor comandanti romani, ceea ce contravenea intentiilor autoritatilor imperiale, care urmareau promovarea unor straini care sa le apere interesele. Militarilor li se cerea sa intretina relatii pasnice cu “provincialii”. In caz de abatere si daca erau vinovati ei erau pedepsiti cu bataia cu nuiele. In cazul unor disensiuni intre graniceri, acestea se rezolvau la nivelul comenzilor batalionului sau regimentului.

Cu toate aceste restrictii si obligatii la care erau supusi militarii, s-a constatat un exod la inrolare, pentru ca aceasta insemna o usurare a situatiei materiale a taranilor, eliberarea de sarcinile iobagesti. Aparitia celor doua regimente graniceresti in Transilvania reprezinta un pas inainte si pe linia crearii unor stari militare, ce vor fi folosite in actiunile de emancipare a poporului roman.

Precizam ca, in anul 1768, a fost infiintat un alt regiment romanesc de graniceri, la Caransebes.

In statutul graniceresc se prevedea ca “granicerii nu vor fi scosi din tara si dusi in tinuturi indepartate decat numai cand va cere trebuinta”. Cum insa trebuintele imperiului, in acea perioada, au fost multiple, granicerii au fost obligati adesea sa lupte pentru apararea intereselor lui si pe alte taramuri, in timpul secesiunii Bavariei, cand Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, a intrat cu trupe in Bavaria inferioara, cand Frederic al II-lea a invadat Cehia si Silezia (1778), in timpul razboiului cu turcii (1788). In luptele purtate cu turcii (1788-1791), numai Regimentul 2 Graniceri a pierdut 1218 soldati. Granicerii au avut pierderi grele si in luptele de la Zabern, pe frontul Rinului. In Campania din anii 1793 – 1796, dintr-un singur batalion romanesc au pierit in lupte 122 de graniceri, 761 au fost raniti iar alti 94 au fost luati prizonieri.

Mai multe citiți aici

NOTA: Va rugam sa comentati la obiect, legat de continutul prezentat in material. Orice deviere in afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii aduse celorlalti cititori care au scris un comentariu se va sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului, stergerea integrala sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul www.GazetaBT.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Share This Article:

close