EDITORIAL | Rabdă, aşteaptă şi taci!

În locul de care îţi spun, aşa dezbrăcat de fantezii, un ministru al Sănătaţii vine în şedinţa de Guvern cu o lege mizerabilă căreia îi zice reformă şi spune atât: “Asta este capacitatea noastră intelectuală”. În loc să plece, este propus să fie promovat şef la Finanţe.

Iarta-ma, Mara, locul în care te-am născut nu e, nici pe departe, aşa cum te las eu să crezi, în fiecare zi.

Ţii minte joi? Erai pală şi moale, lipită de bluza mea bej, arzând şi oftând de o nesfârşită durere. Te-am îmbrăcat încet şi ţi-am promis o plimbare. Scurtă, lungă, nici nu ştiam. O mamă, în locul de care-ţi vorbeam, dezbrăcat de poveşti, nu ştie niciodată, în drum spre un spital de urgenţă cât va dura. Sau unde vom ajunge.

În holul larg al primirilor de urgenţă te-ai bucurat să vezi copii. Atât de mulţi, livizi, febrili, urcând sau coborând din ambulanţe. “Unde se duc ei, mami?” “Merg la teatru, cu un pat magic” “Mergem şi noi la teatru mai târziu?” Cam da.

În primul spital, ai trecut cu curaj nebun de doi chirurgi, o încăpere în care te lua pe sus curentul, un pat de consultaţii de pe care un copil cu braţul pătat de sânge s-a ridicat sub ochii tăi. În două ore, doi pediatri, un set de analize incomplet şi dovedit apoi şi inutil şi două diagnostice. Tu, tot mai rău. “Nu ştim ce este, cel mai probabil o infecţie, şi nici nu v-aş interna aici. Avem foarte mulţi copii cu viroze şi nu sunt locuri în care să vă pot izola”. E unul din cele mai mari spitale pentru copii din Bucureşti. Dar nu-i nimic, mergem la altul. Rabdă!

Alt medic, unul blând. Ai învăţat şi spui deja mecanic: “Mă cheamă Mara. Am trei ani. “Sora” mea e Cenuşăreasa. Acum mă doare burtica”. Alte analize, aceleaşi de acum trei ore, repetate. Şi tu, tot mai rău. “Unde mergem, mami? Mai mergem la teatru?” “Mergem mai bine să luăm o păpuşă”. Te scutur în maşină iar, numărând minutele bob cu bob, în aşteptare. Încă o oră şi rezultatele complete, pe care cei de dinainte nu le ceruseră măcar, încep să vină. E rău. Nici ei nu ne pot ţine, totuşi, peste noapte. În locul în care te-am născut, nu e liber decât un singur pat de copil, într-un salon cu încă unul, contagios, cu altă boală, şi ni se spune franc: “Rămâneţi pe riscul dumneavoastră sau mergeţi, mai bine, la privat”. Aşteaptă!

După patru ore şi cinci pediatri o luăm de la capăt. Îmi pun o mâna pe inimă şi închid ochii. E ceva necunoscut înăuntru. Ca un întuneric. Ca plumbul. “De ce plangi, mami?” “Mi-e frică, Mara”. Tac.

În labirintul nesfârşit, adormi cât aşteptăm într-o parcare. Încă o oră-două. Încă un pediatru. Încă un set de analize, acelaşi pentru a treia oară. Ei ne primesc. Rămânem. O voce blândă loveşte totuşi abrupt în timpane: “Ziua de spitalizare vă poate costa de la 600 la 1500 de lei. E bine să staţi două-trei zile”. Câţi părinţi pot oare să accepte asta? “Hai acasă, mami” “Mergem şi acasă, dar acum e târziu, rămânem aici, e un hotel pentru copii, primim o cameră doar pentru noi” “Vreau acasă, mami. Nu mă mai doare nimic”.

În clădirea albă plină de ecouri, în care nu e niciodată noapte, pe un coridor impecabil, cu feţe vesele trasate pe pardoseală, mi-am plâns atunci cele mai amare lacrimi. Îţi storceau cu greu picatură cu picatură sangele ramas în venele cât un fir de bumbac, într-un început hotarât de deshidratare. Apoi ţi le-au umplut la loc, ore la rând, prin fluturaşul acela ciudat pe care l-ai primit să-l creşti mare. I-ai făcut pat, i-ai dat “mancare şi apă” şi l-ai eliberat după trei zile, să “zboare” singur “înapoi la mama”. Tu, Mara, ai curaj.

Pe mine însă, iartă-mă. În locul în care te-am născut sunt bani pentru decontări fictive de medicamente, pentru manageri de spitale aduşi cu carnet de partid, dar nu se pot amenaja, măcar în vechile saloane comuniste, încăperi de doi pe doi, cu un pat şi un scaun, în care copiii cu infecţii de orice fel să-i poată proteja pe ceilalţi. Se închid spitale vechi şi în locul lor nu pune nimeni nicio cărămidă.

În locul în care te-am născut întâlneşti tot mai mulţi medici minunaţi şi tot mai puţini funcţionari în halate albe; n-au însă încredere unii în alţii şi nici măcar un sistem unitar prin care banalii indicatori de sânge să poată fi citiţi la unison. Aşa se decontează aceleaşi analize de trei ori, în şapte ore.

În locul de care îţi spun, aşa dezbrăcat de fantezii, un ministru al Sănătaţii vine în şedinţa de Guvern cu o lege mizerabilă căreia îi zice reformă şi spune atât: “Asta este capacitatea noastră intelectuală”. În loc să plece, este propus să fie promovat şef la Finanţe. Sănătatea e un minister pe care nu-l vrea nimeni şi pe care îl ia cine se nimereşte.

“Rabdă, aşteaptă, taci!”, ni se spune. Îngropaţi în frici, antrenaţi de mici să rezistăm fără aşteptări decente, ghidaţi cumva, din amintiri, de forţa propriilor noastre mame trecute prin situaţii mai cumplite în camere de gardă de altădată, ne antrenăm, fără s-o ştim, la fel copiii. Mai bine bolnavi, acasă, decât în neant. Mai bine trataţi după instinct decât îngrijiţi cum merită.

Tu, Mara, eşti din nou bine. Pentru alte mii, zeci de mii de copii, de părinţi fără economii pentru situaţii de criză, fără spitale decente, coşmarul acum începe. Ei rabdă. Eu, Mara, nu mai aştept demult nimic. Dar tu, tu să nu taci!

simina

de Anca SIMINA

Sursa: www.gandul.info

NOTA: Va rugam sa comentati la obiect, legat de continutul prezentat in material. Orice deviere in afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii aduse celorlalti cititori care au scris un comentariu se va sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului, stergerea integrala sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul www.GazetaBT.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Share This Article:

close