Diverse

DIVERSE | Legenda Liliacului

Dacă ați iubit vreodată cu adevărat, este imposibil să uitați mirosul florilor de liliac care inundă văzduhul nopților de aprilie-mai.

“Sub liliac

Sunt păsări dulci ce nu mai tac,

Concert de voci mângâietoare

Sărmani cu inimi gemătoare,

Uitaţi, dormiţi sub liliac.” (Primăvara – Alexandru Macedonski)

Dacă ați iubit vreodată cu adevărat, este imposibil să uitați mirosul florilor de liliac care inundă văzduhul nopților de primăvară cu lună plină . “Floarea memoriei” i se mai spune florii de liliac și se crede că este înzestrată cu puterea de a trezi amintiri în suflet… oricine o miroase retrăiește amintiri dragi, de iubire, oricât de îngropate ar fi ele de negura uitării și a timpului.

Liliacul simbolizează primăvara însăși, reînnoirea exterioară și interioară, dar și încrederea. Liliacul alb vorbește despre puritate și inocență, poate chiar despre perioada copilăriei și a tinereții, liliacul violet poartă umbre de mister cu sine și simbolizează spiritualitatea, cel albastru – fericirea, pacea și liniștea, liliacul în culoarea magenta – iubirea, pasiunea, bucuria de a trăi (și de a fi în viață), bucuria de a învinge încercările vieții, cel liliachiu (violet deschis) – prima iubire sau emoțiile primei iubiri, liliacul roz – dragostea pură și prieteniile puternice. Poate că nu întâmplător o floare care este atât de mult asociată cu iubirea și loialitatea este floarea reprezentativă pentru celebrarea celei de a 8-a aniversări a căsniciei.

În vremuri de demult, spune legenda, trăiau doi tineri care se iubeau nespus de mult. Atât de mult încât își doreau să fie împreună pentru tot restul vieții și după, dacă Dumnezeu îngăduia. Dar boala nu iartă pe nimeni și, după o perioadă de timp, tânărul s-a îmbolnăvit crunt și nu a mai trăit mult timp. Plină de durere și de iubire, frumoasă fată se ducea în fiecare zi la mormântul lui și varsă lacrimi amare, de dor și întristare. Ochii ei albaștri-violeți plângeau neîncetat și nu își mai găseau mângâiere.

S-a dus o zi, s-a dus două, s-a dus trei, s-a dus zi de zi, până când, într-o altă zi, nu s-a mai putut ridica de pe mormântul lui. Legenda spune că în locul acela, în urma fetei a răsărit un arbust cu flori mov-albastre care miroseau ireal de frumos. “Dacă în Rai miroase a dragoste, pesemne că și floarea dragostei noastre trebuie că are un parfum divin”,  îi spunea adesea fața tânărului pe care-l iubea tare. Oamenii din acele locuri au numit floarea parfumată Liliac, de la numele fetei: Lili, căci culoarea ei le amintea de ochii violet-albaștri ai frumoasei Lili.

De asemenea, legenda mai spune că cei care își fac mărturisiri sincere de dragoste sub un copac de liliac înflorit sunt meniți să rămână împreună.

O altă legendă, de data aceasta desprinsă din mitologia greacă, ne povestește despre sentimentele puternice pe care tânărul Pân, zeul pădurilor și a câmpiilor, le-a nutrit pentru nimfa Syringă. Pe când aceasta se plimbă într-o zi prin pădure, vorbind cu florile și cu animalele, tânărul i-a ieșit în cale și a rămas uimit de frumusețea și grația răpitoare ale nimfei.

Fascinat și îndrăgostit pe veci, a încercat să îi vorbească Syringei, dar nimfa s-a speriat de înfățișarea zeului pe jumătate om, pe jumătate animal, și a fugit. Dorind să scape de urmărirea tânărului și să-și păstreze jurământul de castitate, nimfa s-a transformat într-un copac cu flori plăcut mirositoare. Când a încercat să o cuprindă în brațe, Pan a îmbrățișat un mic copăcel cu flori albe de liliac. Dezamăgit și trist, a oftat adânc, iar vântul a suflat printre florile liliacului, împrăștiind cel mai frumos miros din lume. Întristarea lui Pan nu a cunoscut măsura și de atunci a încercat să își schimbe și caracterul năbădăios și aprig, făcând bine oriunde se ducea și vindecând pădurile și ființele care îi ieșeau în cale.

Sursa: http://www.garbo.ro

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button

You cannot copy content of this page