Mântuitorul Iisus Hristos a făcut o minune, vindecând o femeie care „de optsprezece ani avea un duh de neputință și era gârbovă ” (Luca 13, 11). Dar a vindecat-o sâmbăta și a fost atacat de mai-marii spirituali ai iudeilor din acest motiv. Căci spuneau ei: „Acest Om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ține sâmbăta” (Ioan 19, 16). Așa s-a întâmplat și la scăldătoarea Vitezda după vindecarea slăbănogului și spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Pentru aceasta iudeii prigoneau pe Iisus și căutau să-L omoare, că făcea acestea sâmbăta” (Ioan 5, 16). Așadar mai marii iudeilor dobândiseră o atitudine hotărât negativă împotriva lui Iisus pe care și-o exprimau ori de câte ori aveau ocazia. Dar Mântuitorul le dă un argument de bun simț: „Fățarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă oare, sâmbăta, boul său sau asinul său de la iesle și nu-l duce să-l adape?” (Luca 13, 15). Mântuitorul chiar spune că sâmbăta nu este un blestem, ci o binecuvântare: „Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2, 27), căci „Fiul Omului este Domn și al sâmbetei” (Marcu 2, 28). Deci sâmbăta nu este o piedică pentru lucrarea binelui. Prin aceste vindecări Mântuitorul nu voiește decât să restaureze porunca a patra din Decalog în rostul ei voit de Dumnezeu. Ca „Domn al Sâmbetei”, El are autoritatea divină de a opera o astfel de schimbare prin Însăși Învierea Sa, „după ce a trecut ziua sâmbetei, când se lumina de ziua întâi a săptămânii” (Matei 28, 1). Încă de la Învierea Domnului „ziua întâi a săptămânii” este numită de creștini „Ziua Domnească“ (Fapte 1, 10), în latină spunându-se Dies Dominica, de unde și avem în limba română denumirea de Duminică. Dacă ziua a șaptea (sâmbăta) încununa creația cea dintâi, Duminica este semn al noii creații, începute prin minunea Învierii lui Hristos din morți. Ea este deopotrivă și ziua întâi și a opta, semn al începutului, dar și al desăvârșirii. Odihna din Vechiul Testament prefigurează odihna viitoare, o „odihnă a poporului lui Dumnezeu” care intră prin Hristos, „o altă zi de odihnă” (Evrei 4, 8) și o „altă sărbătoare de odihnă a poporului lui Dumnezeu” (Evrei 4, 9). După trei secole de prigoniri, împăratul Constantin cel Mare dă o lege privitoare la Duminică, în atașamentul său față de Evanghelia lui Hristos și față de Biserica Sa, pentru toți locuitorii care cinsteau „mântuitoarea și sărbătoreasca zi a Duminicii”. Istoricul Eusebiu de Cezareea scria despre Edictul de la Milan din anul 313 că: „acum chiar și soldații creștini puteau să zăbovească în voie duminica în Biserica lui Dumnezeu”. Sfântul Apostol Pavel făcând o colectă, îndeamnă pe credincioșii din Corint: „În ziua întâi a săptămânii, fiecare din voi să-și pună deoparte, strângând cât poate” (1 Corinteni 16, 3). Iar Sfântul Evanghelist Luca scrie în Faptele Apostolilor (20, 6-7): „În ziua întâi a săptămânii, adunându-ne noi să frângem pâinea…” Așadar, imediat după Înviere, Duminica devine ziua Domnului, ziua Învierii. Sfântul Iustin Martirul spune că sabatul este al iudeilor, iar duminica este a creștinilor. Fără masa Domnului nu putem trăi duhovnicește, ea este mai importantă decât viața pentru noi. Trebuie să ne aducem aminte și să-i dăm importanța cuvenită. Duminica parcurge săptămâna ca ziua a opta, după cele șapte zile, deschizând o fereastră spre veșnicie. Sâmbăta rămâne pentru noi o „umbră”, iar duminica devine „însuși chipul lucrurilor” (Evrei 10, 1).
