Sfântul cuvios Hariton mărturisitorul
Preacuviosul părintele nostru Hariton Mărturisitorul (greacă Χαρίτων: „harul”) s-a născut în anul 270 în Iconiu, Asia Mică, în timpul împărăției lui Aurelian (270-276). Hariton, cunoscut în Iconiu pentru credința și virtutea lui, a fost arestat, a mărturisit credința și a fost chinuit la începutul persecuției lui Dioclețian (303). Eliberat de judecător, el s-a refugiat în Egipt până la sfârșitul persecuției. În anul 322, pe când făcea un pelerinaj în Țara Sfântă, Hariton a fost luat prizonier de către tâlhari în drum spre Ierusalim, într-un loc numit Faran (Wadi el-Paran). Ceata de tâlhari l-a dus în peștera lor, dar peste noapte au murit toți pe când beau vin dintr-o sticlă în care un șarpe și-a vărsat veninul. Luând această întâmplare ca pe un semn de la Dumnezeu, Hariton a rămas timp de mai mulți ani în acea peșteră, în asceză și rugăciune, până în anul 330, când înmulțirea ucenicilor îl obligă să întemeieze o lavră la Faran.
Căutător de liniște (isihie), cuviosul Hariton a plecat din nou în sihăstrie și s-a așezat într-o peșteră retrasă pe Muntele Ispitirii de lângă Ierihon, în locul numit Duka. Și aici însă ucenici s-au adunat în jurul lui, așa încât în anul 340 a întemeiat o a doua lavră, la Duka. Între anii 340-350, sfântul Hariton a fugit din nou și mai în sud în căutarea isihiei, și s-a așezat într-un loc pustiu numit Tekoa, unde cu ucenicii care s-au adunat a întemeiat Mănăstirea Suka („sukkah” însemnând chiar „mănăstire” în siriacă). La începutul secolului al VI-lea, mănăstirea Suka a primit supranumele de „Vechea Lavră”, în urma unei revolte a monahilor de la Suka contra sfântului Sava cel Sfințit, când unii dintre ei au plecat din Suka și au înființat în apropiere „Noua Lavră”. În anul 350, la sfârșitul vieții, sfântul Hariton s-a retras la Lavra Faran și aici și-a dat sufletul în mâinile Domnului.
Sfântul Hariton a fost contemporan cu Sfântul Ilarion cel Mare, cel care a întemeiat monahismul în Gaza și nordul Palestinei, între anii 330-350. Deși influența sfântului Hariton în Palestina a fost mai mare decât a sfântului Ilarion, acesta din urmă s-a bucurat mai târziu de o mai mare notorietate. O mulțime de sfinți monahi au trăit în lavrele întemeiat de Sfântul Hariton de-a lungul timpului (până în 614, când au fost distruse de perși), cum ar fi: Eftimie cel Mare (377-473), Teoctist († 467), Ioan Moshu și mulți alții.
