Doctoriţa Doina Hrehoreţ este, alături de dr. Vlad Braşoveanu, mâna a doua în operaţiile de transplant. A început să lucreze cu prof. Irinel Popescu din 1997. Era pe atunci medic rezident în chirurgie vasculară.
“Dacă faci transplant trebuie să te dedici sută la sută, nu se poate face cu jumătate de măsură. Nu poţi să zici «azi am chef să fac transplant, mâine nu mai am chef». E o alegere, o opţiune, pe care ţi-o doreşti sau nu”.
“Transplantul părea aşa, un vis al Profesorului, greu de îndeplinit, cu multe obstacole, era o provocare pentru toată lumea şi ne doream să iasă. Programul de transplant a început din 2000, dar primul transplant a fost în 1997. Ca să descriu atmosfera de atunci, primul pacient avea o grupă de sânge rară, AB4, se terminase sângele, nu mai aveam nici o picătură de sânge, şi toţi membrii din echipă au donat sânge pentru pacient. Ca să vă daţi seama de dăruirea cu care eram alături de el şi de visul lui”, îşi aminteşte doctoriţa Hrehoreţ.
În opinia sa, dincolo de toate operaţiile efectuate, iniţierea şi implementarea Programului de transplant este marele merit al profesorului Irinel Popescu, recunoscut şi de marele chirurg Thomas Starzl, autorul primului transplant hepatic la nivel mondial.
“De fapt, transplantul, dacă stai zece ani într-o clinică de profil ajungi să-l faci, nu trebuie să fii genial, trebuie să-ţi doreşti, să-ţi dedici timpul şi munca necesare, să zaci în spital non stop, dar îl faci. Ceea ce îl diferenţiază pe Profesor de toţi ceilalţi, din echipă sau din afara ei, este faptul că el a iniţiat un Program de transplant. Un asemenea program presupune foarte multe laturi: să pui la punct o listă de aşteptare, toate laboratoarele de care ai nevoie, logistica lor, să motivezi să ţi se dea organe, să existe centre care să furnizeze organele respective…E o muncă care nu se vede, consumatoare de energie, dar fără de care noi n-am putea face transplantul”, detaliază dr. Hrehoreţ. Această muncă a implicat inclusiv dotarea centrelor de terapie intensivă din ţară.
“Acum ne batem cu pumnii în piept, că facem, dregem, dar eu n‑o percep aşa…Profesorul a fost locomotiva care ne-a tras, am avut norocul să fim lângă un om care ne-a tras, cu sau fără voia noastră. N-a fost uşor nici pentru noi, pentru că trebuia să menţinem un anume ritm, impus…”
Gheorghe Penea este pacientul care a adus noroc echipei de transplant, spune doctoriţa Hrehoreţ: “Este un om de o factură specială, a fost omul care ne-a făcut nouă norocul. A fost omul care a venit la Profesor să discute de transplant şi chiar în după amiaza respectivă se anunţase că există un donator. A avut o oră sau două timp de gândire, în care s-a căsătorit cu soţia, a vorbit cu notarul, cu avocatul, a aranjat cu averea, omul şi‑a pus totul la punct! Noi am făcut coroniţe din nişte crengi din curtea spitalului, era aprilie, a fost totul frumos…Fără entuziasm nu se poate face nimic”.
Doctoriţa Hrehoreţ consideră că transplantul nu se poate face cu jumătăţi de măsură, ci e nevoie de‑o implicare totală, până la a renunţa la a fi stăpânul timpului tău: “Din punctul meu de vedere dacă faci transplant trebuie să te dedici sută la sută, nu se poate face cu jumătate de măsură, nu poţi să zici azi am chef să fac transplant mâine nu mai am chef. E o alegere, o opţiune, pe care ţi-o doreşti sau nu”.
Spune că nu şi-a dorit neapărat Bucureştiul şi că nu şi-ar fi imaginat niciodată, când ajuta femeile din Drăguşeni – un sat din Nordul Moldovei – să nască pe muşamaua patului, că va ajunge la Fundeni să facă transplant: “De-asta eu am sentimentul că nu e un vis al meu care s-a împlinit, ci o soartă pe care mi-am parcurs-o”, potrivit http://medicaacademica.ro.
One Comment