LOCAL | O viaţă de povestit nepoţilor. 36 de ani de armată şi 35 de căsnicie, 250 de meciuri jucate, din care 215 câştigate, opt titluri de campion naţional şi zeci de medalii

Monica Mincu 2 December 2015

4 minutes read

Dumitru Şchiopu este, pentru pasionaţii de box ai vechii generaţii, un nume cu răsunet mondial. Pentru colegi, el este plutonierul-adjutant principal Dumitru Şchiopu, cel care, peste doar câteva zile, îşi va lua rămas bun, cu nostalgie şi ata- şament, de la uniforma militară şi de la unitatea în care şi-a urmat întreaga carieră.

Are planuri clare de viitor: să se implice în creşterea celor doi nepoţi şi să-şi vadă, liniştit, de familie. A avut o viaţă plină, are ce le povesti nepoţilor, aşa cum îi place să spună. Nepoţii, o fetiţă şi un băieţel, abia acum încep să înţeleagă că bunicul lor, atât de blând şi grijuliu, a fost, în tinereţe, unul din cei mai buni sportivi ai ţării. Am venit în Bucureşti, împreună cu fratele meu geamăn, să facem şcoală, îşi începe Dumitru Şchiopu povestea.

Aveam în jur de paisprezece ani şi ne-am înscris la şcoala de instalaţii în construcţii. Fratele meu m-a luat cu el să facem box la Dinamo, deşi nici unul dintre noi nu mai practicase vreun sport. De loc din comuna Vorniceni, judeţul Botoşani, Dumitru Şchiopu a fost remarcat de antrenorii clubului Dinamo, însă a simţit că poate face performanţă în box la Clubul Steaua. Am văzut că erau mai serioşi, mai dedicaţi sportului, iar acolo l-am întâlnit pe omul care m-a format ca sportiv, antrenorul şi marele campion Gheorghe Fiat.

Ascensiunea a fost rapidă, astfel că în 1977 câştiga primul titlu naţional la juniori. Au urmat încă cinci titluri naţionale la seniori şi două cu echipa, dar, spune el, toate eforturile au meritat. Mă antrenam şi de trei ori pe zi ca să fiu sigur că rămân în lotul naţional, povesteşte subofiţerul, astfel că m-am calificat pentru Olimpiada de la Moscova.

Se întâmpla în 1980, avea un metru şaizeci şi se lupta la categoria muscă – 48 de kilograme. La olimpiadă am ieşit al cincilea din lume şi pe locul patru în Europa, am jucat trei meciuri.

Tot în acelaşi an, a primit şi gradul de subofiţer, ca sportiv la Steaua şi, câţiva ani mai târziu, a început să lucreze ca şef depozit de alimente şi echipamente. Momentan, ocupă funcţia de şef secţie echipament materiale intendenţă, la Depozitul pentru Materiale de Intendenţă. Secretul este corectitudinea şi organizarea. Aşa au trecut 36 de ani de armată atât de repede, am muncit zi de zi, am avut oameni în subordine şi vreau să cred că am reuşit să construiesc relaţii bune atât cu subordonaţii, cât şi cu colegii şi şefii mei.

Are numai amintiri frumoase din perioada cât a fost sportiv de performanţă, chiar dacă unele au durut atunci. Acum, i se aşterne un zâmbet pe chip povestind despre asta: Am avut pleoapa umflată în timpul unui meci, eu oricum nu realizam ce se întâmplă şi loveam în continuare, am avut urechea ruptă şi buza spartă când am luptat pentru centura de aur.

În 1988, când s-a retras din sport, a urmat cursurile la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport pentru a deveni antrenor şi arbitru, însă nu a avut niciodată ocazia să lucreze cu copii, să descopere Are numai amintiri frumoase din perioada cât a fost sportiv de performanţă, chiar dacă unele au durut atunci. Acum, i se aşterne un zâmbet pe chip povestind despre asta: Am avut pleoapa umflată în timpul unui meci, eu oricum nu realizam ce se întâmplă şi loveam în continuare, am avut urechea ruptă şi buza spartă când am luptat pentru centura de aur. În 1988, când s-a retras din sport, a urmat cursurile la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport pentru a deveni antrenor şi arbitru, însă nu a avut niciodată ocazia să lucreze cu copii, să descopere talente de timpuriu, aşa cum şi el a avut şansa de a fi descoperit.

Am reuşit să văd aproape toată lumea, mai ales pe vremea când nu se pleca din România atât de uşor. Am rămas cu multe fotografii de atunci şi cu amintirile în suflet, spune subofiţerul, răsfoind nostalgic cărţile comentatorilor sportivi din anii ’80 care însoţeau lotul naţional şi în care apare cu câte o fotografie sau ca protagonist în meciurile relatate în scris. Îi place să-şi privească viaţa în cifre, poate pentru că este un om ordonat: 36 de ani de armată şi 35 de căsnicie, 250 de meciuri jucate, din care 215 câştigate, opt titluri de campion naţional şi… aici nu ştie numărul exact… zeci de medalii câştigate. Cine a stat să le mai numere şi pe acelea?

***Mai am încă şase fraţi, iar patru dintre ei au practicat boxul, însă niciunul nu a ajuns la performanţele mele. Îmi aduc aminte că eu şi cu fratele meu geamăn mai făceam jonglerii, pentru că semănam perfect, astfel că de câteva ori am dat eu proba cântarului în locul lui, pentru că reuşeam să slăbesc mai rapid. A caştigat şi el un titlu de vicecampion la Steaua, la 51 de kilograme. Mama, săraca, nu a putut să se uite la meciurile de la olimpiadă, spunea că nu ne-a bătut ea cât eram mici ca să ajungem să luam bătaie de la alţii. Tot în 1980, când am luptat la Moscova, fratele meu mai mare s-a căsătorit şi chiar în ziua nunţii eu am avut meci. Mi-au povestit apoi că toţi nuntaşii au uitat să petreacă pentru că se transmitea, în direct, un meci în care jucam eu. Parcă îmi amintesc că l-am şi câştigat. *** Dumitru Şchiopu

Încă mai face sport, doar ca să se întreţină. Unii colegi chiar glumesc pe seama lui, deoarece la probele sportive scoate mereu cei mai buni timpi. Acum, că are timp, doreşte să se ocupe de nepoţi. Băiatul este bun la fotbal, iar fetiţa este pasionată de atletism. Eu îi iau de la grădiniţă, de la şcoală. Îmi place să stau cu cei mici, nu degeaba se spune că ai mai multă răbdare cu nepoţii decât cu proprii copii. Păstrează cu sfinţenie mănu- şile, le lasă tot nepoţilor moştenire. Casca nu o mai am, i-am dat-o lui Sergiu Nicolaescu pentru filmul Ringul (1985), a ajuns celebră, glumeşte Dumitru Şchiopu.