LOCAL | Mesajul Ambasadorului Armeniei cu prilejul zilei comemorarii victimelor Genocidului Armean

Genocidul Armean: la 100+1 ani după

De la data simbolică a declanșării Genocidului Armenilor din Imperiul Otoman, 24 aprilie 1915, au trecut 100+1 ani (în realitate masacrele armenilor și deportările au început în 1894-96, iar urmările politice au durat până la Conferința de la Lausanne din 1923). La un veac după, rănile și amintirile genocidului sunt la fel de proaspete, și nu numai pentru că încă sunt în viață ultimii martori oculari și urmașii acestora, ci și pentru că evenimentele dramatice ce se petrec astăzi în patria istorică a armenilor și împrejurul acesteia amintesc cu cruzime de acesta. Se repetă persecuțiile, împotriva minorităților naționale și religioase, violențele, deportările, distrugerea monumentelor de cult și a celor istorice.

Printre cei prigoniți și printre victime se află din nou armeni… alături de asirieni, iezdi și kurzi. Aproape cu totul s-au depopulat localitățile locuite de armeni la granița turco-siriană, de unde mai era un pas pînă în țara strămoșilor, au fost aruncate în aer biserici, printre care și cea a Sfinților Martiri de la Der-Zor, ultimul lagăr al morții pentru deportații armeni de la 1915. Zeci de mii de armeni au părăsit Irakul și Siria, unde își găsiseră refugiu părinții și bunicii lor scăpați din urgia de la 1915. O parte dintre aceștia s-au dus în Armenia, ultimul petic de pământ al patriei lor istorice, unde au îngroșat rândurile șomerilor și nevoiașilor, ceilalți s-au risipit în Europa și America, având în față perspectiva tristă a pierderii identității și a asimilării rapide.

Adevăratul ostatic al trecutului tragic de acum o sută de ani și al evenimentelor zbuciumate de astăzi este Armenia, care, ca ultim refugiu al armenilor, deși în 1918 prin eforturi eroice s-a salvat de la lovitura de moarte a iataganului turcesc, se află astăzi prinsă între două semiluni și duce o luptă pe viață și pe moarte pentru existența și viitorul său demn.

Copil și adolescent fiind, când ascultam cu inima strînsă despre nenorocirile poporului nostru, aveam credința că într-o bună zi dreptatea va veni și pentru armeni, că precum alte națiuni într-o zi și noi vom trăi împreună pe pământul nostru strămoșesc, că vom vedea Vanul și Aniul, Mușul și Sasunul, locuri în care s-a format și a înflorit civilizația armeană. Vedeam în vis Muntele Ararat și țara minunată ce se întinde dincolo de el.

Credeam că puternic înseamnă și drept, deși nu înțelegeam de ce puternica Uniune Sovietică din acea vreme „apără popoarele asuprite și colonizate ale lumii”, dar nu numai că nu vede suferințele armenilor din fața sa, ci îi și reduce la tăcere pe cei care vorbeau despre acestea. Mai târziu am înțeles că, din păcate, puternic nu înseamnă neapărat și drept. Lucru valabil nu numai în Uniunea Sovietică devenită istorie, ci pretutindeni.

În timp ce încă din copilărie suntem educați în spiritul marilor idei umaniste de dreptate, adevăr, umanitate, dragoste față de aproape și compasiune față de cel în nevoie, iar la temelia relațiilor politice și sociale am pus libertatea, egalitatea și fraternitatea.

Fără voie se nasc îndoieli cu privire la actualitatea acestor valori, atunci când vedem taberele mulțimilor de refugiați ce pătrund în Europa dinspre Orientul Mijlociu, apelurile la ajutor ale asirienilor și iezdiilor, pribegiile romilor deveniți țintă a jandarmeriilor europene.

În mod principial, ar fi trebuit ca organizațiile internaționale și marile puteri să apere în primul rând drepturile acestor grupuri defavorizate, să asigure pe cât posibil condiții umane de existență și dezvoltare pentru popoarele fără țară, unde acestea și-ar fi manifestat identitatea în mod liber.

Mare parte a poporului meu trăiește pe meleaguri străine, sub diverse regimuri politice, în condițiile celor mai diverse obiceiuri, rânduieli sociale și culte, o parte trăiește liber, celaltă nu prea. O parte a armenilor chiar și până astăzi trăiesc ascunzându-și identitatea în patria lor istorică, deseori convertiți la altă religie și cu limba maternă pierdută. Pretutindeni armenii depun eforturi uriașe pentru păstrarea identității proprii și pentru a-și face auzite drepturile de care au fost lipsiți în urma genocidului. Aceasta le răpește extrem de multă energie și mijloace, ce în alte condiții ar fi fost îndeajuns pentru a-și clădi o viață prosperă și fericită.

Cine trebuie să le audă glasul? Oare au ei dreptul să amintească și să ceară? Și până când? Oare sunt armenii în stare de unii singuri, fără să-i mai deranjeze pe alții – căci unii în mod evident sunt deranjați de cererile și amintirile insistente ale armenilor, întrucât acestea le tulbură relațiile cu Ankara –, să ceară dreptate de la Turcia contemporană?

În fond, ce a câștigat omenirea atunci când, în anii 20 ai secolului trecut, Occidentul și bolșevicii au închis ochii la crimele junilor turci și l-au favorizat pe Mustafa Kemal în dauna armenilor? Evenimentele în desfășurare astăzi în Orientul Mijlociu și în Caucaz ne arată că nimic altceva afară de dureri de cap. În timp ce, dacă omenirea s-ar fi arătat dreaptă, în această parte a lumii tabloul ar fi fost cu totul altul: scoateți chestiunea armeană din acest peisaj sumbru și cerul pe dată se va însenina.

Dacă scoatem din relațiile internaționale dreptatea și moralitatea și ne călăuzim numai după Realpolitik, care astăzi este percepută precum un precept din Cartea Sfântă, atunci nespuse distrugeri și nenorociri le aducem și vom continua să le pricinuim popoarelor, îndeosebi celor fără sprijin și fără de țară.

Armenia, ca țară a unui popor trecut prin genocid, se socotește responsabilă în lupta comună împotriva acestui rău, îndeosebi prin aplicarea “Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid” adoptată de ONU din 1948. Anul trecut peste optzeci de state au susținut în cadrul ONU rezoluția inițată de Armenia prin care Adunarea Generală a ONU a proclamat ziua de 9 decembrie drept “Zi internațională a comemorării și demnității victimelor crimei de genocid”.

Rămînînd fidel angajamentului său, anul acesta la 23 aprilie, Erevanul organizează al doilea “Forum mondial împotriva crimei de genocid”, avînd o temă extrem de actuală: “Prevenirea genocidurilor și protecția refugiaților. Provocări actuale”.

O chestiune nesoluționată deschide poarta în fața unor chestiuni și mai complexe. Bine ar fi fost dacă aceste chestiuni ar fi fost soluționate încă de ieri, dar, după cum se zice, niciodată nu e tîrziu. În ciuda atmosferei funeste de astăzi, este de preferat să rămânem optimiști și să credem că în viitorul nu foarte îndepărtat armenii și turcii, precum și ceilalți vor găsi o cale de înțelegere și în această parte a lumii se va instala calmul și solidaritatea de care au atîta nevoie popoarele din regiune.

 

Hamlet Gasparian

Ambasador al Republicii Armenia in Romania

 

NOTA: Va rugam sa comentati la obiect, legat de continutul prezentat in material. Orice deviere in afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii aduse celorlalti cititori care au scris un comentariu se va sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului, stergerea integrala sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul www.GazetaBT.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Share This Article:

close