EDITORIAL | Drumul spre prostul gust e pavat cu bune intenţii

Se spune că gusturile nu se discută. Aşa este, dar pe de altă parte ştim cu toţii că există gusturi bune şi gusturi proaste. Poarta kitsch-ului se deschide mai uşor în faţa celor cu bani.
Unora, banii le scarmănă minţile cam brutal. La un trai cu venituri modeste spre normale, încă au figuri umanoide. Dacă dau de punguţa cu galbeni însă, se transformă în extratereştri veniţi de pe planeta zorzoanelor. Până şi vocabularul lor are geacă de scai şi covor cu păuni. Toate elementele unei existenţe până mai ieri bej devin dintr-o dată o drăgaică metafizică.

Programul ”Biata casă”
Într-o zi, o colegă de serviciu, care până atunci se îmbrăcase ca un om clinic sănătos, a apărut echipată ca o persoană care a pierdut un pariu sau a câştigat o avere. Adevărul constituia o a treia variantă, apropiată de a doua: câştigase un amant bogat, un parvenit care avusese norocul porcesc de a fi singurul plod dintr-un neam plin de femei sterpe şi bogătane, aşa că se procopsise cu moşteniri din toate direcţiile. Nici nu învăţase bine cu câte zerouri de scrie miliardul, râdea aia de la bancă de el. În schimb, se apucase imediat să-şi caute ”o bunăciune”, cum intitula el, ca un lord, femeile sexy. Iar în calea destinului atât de bun cu el şi atât de sarcastic cu noi, îi ieşise într-o zi colega asta a mea, de care vă vorbeam. A luat-o sub aripa lui protectoare şi grăsună – nu mai făcea sport, la atâţia gologani, considera că nu mai are nevoie de îmbunătăţiri ale carcasei.

Pe scurt, fata avea capul coafat ”la fiţe”, părul arăta ca un panettone. Îşi lipise nişte gene false cât periile de ghete şi nişte unghii tot false, de care ne-a fost foarte frică, erau arme albe – vopsite, paradoxal, în negru, peste care pulverizase purici coloraţi. Când i-am văzut cerceii, am crezut că furase piese din Cloşca cu puii de aur. Ne-a împărtăşit că e minunat să ai bani şi te îmbraci bine. Se îmbrăcase bine doar în sensul că-şi încheiase nasturii corect la pantaloni – dacă poate fi numită aşa pieliţa scânteietoare, de culoarea tigrului turbat, care-i învelea picioarele, mulată ca un maţ de lebăr. Din clipa aia, am pierdut o amică, dar am câştigat un bâlci ambulant. Fiecare zi era o nouă provocare. Când îi auzeam cataligele pe coridor, apropiindu-se de birou, puneam pariuri ce haine gen papagal îi mai cumpărase papagalul ei.

Dar ăsta e un caz modest, comparat cu erupţia de prost gust în materie de case şi maşini. Giulia dăduse brusc de bani, nu ştiu cum, probabil găsise petrol în fundul curţii, mă rog. Şi ne-a anunţat că îşi renovează un pic ansamblul imobiliar, până atunci sub nivelul aspiraţiilor ei. Am crezut că-şi schimbă bateria la chiuvetă şi că vopseşte tocurile uşilor. După vreo două luni, ne-a invitat să ne arate capodopera. Când am ajuns la poartă, am crezut că am greşit adresa. De peste gard se iţea o aripă nouă de clădire, cu acoperiş turcoaz. Ok, am intrat, nu înainte de a ne lăsa lătraţi de un dalmaţian îmbrăcat în bundiţă, care purta la gât un fel de medalie aurită, probabil era campion mondial la patinaj viteză. Am pătruns în edificiu şi ne-am înecat cu propria salivă, aşa cum nu ni se mai întâmplase de când anunţase Iliescu, la Revoluţie, că a cerut ajutorul armatei sovietice.

Pereţii parterului erau pictaţi cu flăcări şi vulturi, ca motocicletele din Bronx. Şemineul avea becuri în loc de foc, iar pe pardoseală se lăbărţau nişte blănuri de urs, cu căpăţâni cu tot. Dintr-un colţ, un lampadar în formă de prinţesă ne veghea conversaţia. Giulia era atât de mândră de casa ei, încât am întrebat-o – cu o ironie care, din fericire, n-a ajuns până la mintea ei – dacă angajase un arhitect pentru toate minunăţiile de-acolo. A spus că mai dă-i încolo de ţicniţi, că ăia nu ştiu decât să-ţi spună să nu încarci casa şi vin ei cu mobila lor din metal şi sticlă, de parcă ai fi la cofetărie. Am vizitat apoi dormitoarele în care parcaseră paturi cu baldachin, câteva duzini de pampoane şi mai multe perne decât în haremul lui Ahmed. Când am fost la baie, am avut impresia că am nimerit în depozitul de lingouri, la banca naţională. Gresia era aurie şi bideul avea aplicat pe margine un cap de leu cu colţii la vedere. Am plecat de-a-ndăratelea, sfâşiată de dorul fostei ei canapele cu dungi, pe care cândva stăteam turceşte şi mâncam floricele de porumb dintr-o strachină de plastic.

Măicuţe versus puicuţe
Puiu îşi dorise maşină încă de la vârsta când credea că maşina e un sortiment de păpiţă la borcan. Când s-a făcut mare şi a luat bacul undeva prin primele trei tentative, taică-su a suspinat cu mândrie de pom roditor şi a scos nişte crăiţari de la teşcherea, pentru maşina lui fiu-său. Greşeala fatală a fost că l-a lăsat pe ăla micu’ să-şi aleagă singur marfa, în limita bugetului alocat. Puiu a venit acasă cu o rablă care aducea cu maşina din prostia aia de Miami Vice, doar că era mult mai mică şi mult mai galbenă. Ca să fie circul complet, îşi cumpărase şi un sacou alb şi-i rulase mânecile până la cot, ca să semene cu Don Johnson. Când a parcat în faţa blocului, arăta ca un idiot. Taică-su l-a văzut de la balcon şi s-a lăsat repede pe vine, să nu-l vadă vecinii. Sau să nu-i mai vadă el pe ei, cum se holbau la beizadeaua picată din lună. Din Luna anilor ’80, evident.

Prostul gust nu vizează numai învelişul, ci şi dezvelişul, ca să zic aşa. De zeci de ori am intrat să vizitez mânăstiri unde mă uitam mai mult la bărbatul care mă însoţea decât la picturi. Asta pentru că el se uita mai mult la alte femei decât la mine. Asta pentru că ele aveau câte-un decolteu cu care n-ar fi avut voie nici la club, cu atât mai puţin în faţa icoanei. Din fericire, nu pătrundeau prea adânc în istoria multiseculară, fiindcă foarte curând apărea câte-o măicuţă căreia îi era ruşine de ruşinea lor şi le dădea un pulovăraş.

Am fost într-o vară la Voroneţ, cu mai mulţi amici. Mirela crăpa de cald şi a considerat că e firesc să poarte pantaloni scurţi inclusiv în mânăstire. La intrare, i s-a explicat blajin că nu e permisă o asemenea ţinută în incinta unui lăcaş de cult. Mai ales că nu erau orice fel de nădragi, ci un fel de chiloţi mai lungi, din material de blugi, din ăia cu franjuri ciufuliţi. S-a arătat foarte indignată de asemenea amendament şi a invocat drepturile omului, în apărarea ei. Ba chiar i-a spus călugăriţei că ar face bine să găsească şi ele acolo o soluţie vestimentară de vară, deoarece se ştie că soarele încinge mai tare hainele negre. Nu ştiam în ce pungă să-mi bag capul, ca să nu mai văd şi să nu mai aud. Normal, nu i-au permis accesul, ea a spus că în acest caz se poate lipsi de ”albastrul ăsta sau ce-o fi” şi că ne aşteaptă în parcare. Înainte de a ne întoarce fundul, şi-a cumpărat totuşi de la intrare nişte iconiţe sfinţite. După ce-a plătit şi şi-a luat restul şi credeam că nimic rău n-avea să se mai întâmple, i-a şuierat măicuţei: de-astea puteţi să-mi vindeţi dacă sunt în pantaloni scurţi, dar înăuntru n-am voie, numai la bani vă gândiţi!”. Plănuiam ca, odată ajunsă în biserică, să mă rog pentru sufletele celor adormiţi, dar în loc de asta m-am trezit rugându-mă să nu se prindă nimeni că ţoapa de la poartă făcea parte din grupul meu.

Tot din gama trăncănelilor de gust îndoielnic, m-a mai făcut una de râs, odată. Îi spusesem o bârfă cum că fata adolescentă a unor cunoştinţe rămăsese gravidă cu un libanez, iar acum voia să se lase de şcoală, la doar 16 ani, şi să se mute la ăla, în Beirut. Asta căreia i-am povestit tărăşenia s-a întâlnit într-o zi cu părinţii fetei (îi cunoştea şi ea). Şi deodată gura ei s-a deschis ca un crater şi a început să scuipe lava indiscreţiei: am auzit că aveţi mari necazuri cu aia mică, îmi pare rău, asta e, tineretul din ziua de azi, ce să-i faci… Bieţii oameni au rămas stană de ciment, nu pricepeau cum a ajuns chestiunea asta până-n urechea ei şi cum avea proasta inspiraţie să aducă ea vorba despre fătul interetnic din familia lor. Când am auzit ce-a făcut, am vrut să-i trag o greblă-n cap, dar pe urmă mi-am amintit că risc între 10 şi 20 de ani şi nu merita deranjul.

Cocuri de artificii
Dar dacă există o chintesenţă a prostului gust, ea se găseşte pe la trei sferturi din nunţi. Nouă din zece rochii de mireasă par candelabre şmanglite din Casa Poporului şi zornăie ca nişte cădelniţe de la cele opt kile de mărgele aplicate, atârnate sau pictate. N-am mai văzut de mult mireasă fără coc. Din dumnealui atârnă, câteodată, nişte macaroane numite generic bucle. Pe fiecare tâmplă, se bălăngăneşte căte-o şuviţă spiralată, ca la evreii hasidici. Am văzut verighete pe care nu le-ar purta nici Cioabă, i s-ar părea prea chicioase. Naşele se simt datoare să poarte coafuri doar un pic mai dezumflate decât căciula lui Ghiţă Ciobanul. Maşinile din convoi sunt tapetate cu garoafe lipite cu scoci. Unii au şi câte-o păpuşă pe capotă, ceea ce e sinistru, mai ales că unele chiar seamănă cu asasina Chucky, doar că-n loc de salopetă poartă rochiţă de mireasă.
La local, chelnerii aduc mâncarea defilând pe arii din Aida. Tortul etajat are în vârf un mire şi-o mireasă pe care nici măcar nu-i poţi mânca, fiindcă sunt din plastic. Nu există DJ care să nu re-redifuzeze, la cererea invitaţilor beţi, Pinguinul, Meniaito, Macarena, Lambada şi integrala Pepe. Se fură mireasa şi mirele sau naşul achiziţionează ad-hoc o ladă de şnaps ca s-o răscumpere, chipurile. Un ginerică ridicol scoate cu dinţii jartiera unei mirese cu talpa prea obosită şi mintea prea odihnită. La final, la masa principală se numără banii strânşi, se pun pe valute distincte, se convertesc în lei şi se plăteşte nota, nu înainte ca naşul şi socrul mare să se bată un pic cu şeful de sală, din cauza unei mici neînţelegeri legate de cantitatea de icre de la aperitive. Ajuns acasă, deşi e afumat ca o slană de Sibiu, ginerică vrea neapărat să-şi ia mireasa în braţe, ca s-o treacă pragul. O saltă, o dă din greşeală cu capul de uşă, apoi trăiesc fericiţi până la adânci divorţuri.
 Editorial scris de Simona Catrina
Citeste mai mult: adev.ro/n14wdy

NOTA: Va rugam sa comentati la obiect, legat de continutul prezentat in material. Orice deviere in afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii aduse celorlalti cititori care au scris un comentariu se va sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului, stergerea integrala sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul www.GazetaBT.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Share This Article:

close