EDITORIAL | Carnet de sclav, categoria B – „bucuria” de a fi șofer astăzi

Când mi-am luat maşină, benzina era 2.500 de lei vechi, taxa de drum nu exista, cea de poluare era încă un concept în mintea unor ecologişti aflaţi încă în grădiniţă, motoarele de 3.000 de centimetri cubi erau pentru camioane, butonul de dat flash-uri nu fusese introdus de niciun producător, iar încălzirea globală, deşi eficientă încă de pe-atunci, nu reuşea să mă facă să mă simt vinovat în nopţile reci de august, când dormeam în maşină în Vama Veche.

benzina

Era o epocă naivă, cam ca la începutul aviaţiei. Oamenii îşi scriau „Renault” pe Dacii (cei mai avansaţi foloseau şi altceva decât markerul) şi îşi puneau pături pe bancheta din spate, să nu se strice tapiţeria. Cei care aveau maşini străine, altele decât Daewoo, erau priviţi ca nişte zei. Când coborau din Olimp pe partea şoferului, un covor roşu de feţe ameţite era pe dată aşternut în calea lor. Iar cei mai îndrăzneţi dintre noi, adevăraţi Cristofori Columb ai vitezei, povesteau cu emoţie că, odată, un prieten îi dusese până la mare foarte, foarte repede: „Bey, nu-ţi vine să crezi, am prins şi 160!”

Dacia 130

Una peste alta, să ai maşină era o experienţă plăcută pe atunci. Aş vrea să repet, ca să fiu sigur că m-aţi înţeles: să fi avut maşină pe atunci era chiar o experienţă fericită, fără niciun fel de efecte secundare. Oamenii nu făceau infarct când vedeau factura de service de schimb de ulei. Nu-şi vindeau un rinichi ca să cumpere cauciucuri de iarnă. Nu intrau în crima organizată doar ca să-şi poată permite un plin de benzină pe săptămână. Nu, pe atunci maşina chiar se ţinea de promisiunile din reclamele mincinoase de azi: libertate. Emoţie. Seducţie. Egalitate, fraternitate şi aşa mai departe. Cam ca Revoluţia franceză, în primele ei zile.

Şi după aia a venit teroarea. Tot ca în Revoluţia franceză. Maşina a devenit dintr-o dată cap de acuzare. O etichetă mare, galbenă, vizibilă de la mare distanţă, pe care scrie cu litere de neon ”FRAIER”. Fraier să plătească cea mai scumpă benzină din viaţa lui, fraier să creadă că bujiile originale schimbate în service sunt placate cu aur şi diamante şi de-aia costă atât, fraier să se aşeze la coadă să-şi ia adeverinţă de prost, autorizaţie de găină de muls, permis de tzeapă şi carnet de conducere într-o direcţie greşită.

Maşina a devenit o prelungire a Ministerului de Finanţe. Statul o foloseşte când vrea să ne mai pună să plătim o taxă. Pentru că ştie de unde să ne ia ca din oală: din scaunul şoferului, singura celulă de maximă siguranţă de unde n-a evadat niciodată vreun condamnat. Maşina a devenit un defect moral: ecologiştii de pe biciclete se uită la noi de la înălţimea scopului lor unic în viaţă: salvarea planetei, urmată de o degustare de ceai fairtrade de Sri Lanka. Ştiu, pentru că sunt şi eu biciclist şi trăiesc această schizofrenie de şosea, între volan şi ghidon. Dr. Jekyll and Mr. Ride.

Pe vremuri, iobagii erau obligaţi să lucreze pentru seniorul lor feudal un număr de zile pe lună, după care erau liberi să se ocupe şi de ogorul lor. De-a lungul Evului Mediu, numărul ăsta de zile muncite pentru stăpân a crescut, până când, invariabil, tensiunea socială se încheia cu răscoale, vărsare de sânge şi o zi în minus de lucru pentru supravieţuitori.

Între timp, umanitatea a evoluat, aşa că soluţia răscoalei este exclusă. Pentru că maşinile sunt nişte stăpâni diabolici pe care nu ne putem opri să-i iubim. Sunt ca nişte femei diabolice care ne chinuie în fiecare zi şi care, cu fiecare suspin al nostru, devin mai frumoase şi mai atrăgătoare. Piele, climatronic, dolby surround, xenon, 350 de cai: recunoaşteţi că vă tremură buza de sus şi vi se bate ochiul stâng: semn rău! O vreţi! Lista de tentaţii e tot mai mare pe măsură ce suferinţa de a pune mâna pe ele creşte şi creşte şi creşte…

Conduc, deci exist: un drum cu maşina a ajuns să ne ţină loc de sens al vieţii. E şi un pic ruşinos: bunicii se îmbogăţeau căutând cărţi în bibliotecă. Nepoţii sărăcesc uitându-se în showroom-uri. Maşina e un stigmat purtat la vedere, cu mândrie.

Şi asta ştiu şi ei. Pregătiţi-vă, deci, să conduceţi fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Cu burta goală şi îmbrăcaţi doar în chiloţi.

Editorial scris de Lucian Mîndruţă, despre „bucuria” de a fi şofer astăzi, apărut în revista ProMotor nr. 102, din Iunie 2013.

NOTA: Va rugam sa comentati la obiect, legat de continutul prezentat in material. Orice deviere in afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii aduse celorlalti cititori care au scris un comentariu se va sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului, stergerea integrala sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul www.GazetaBT.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Share This Article:

close