“Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa”
“Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună!”
Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe/Duşi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –/Noi visam eternitate în durata unei clipe. (…)Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună/A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună/Toate razele de luna, toate razele din soare
Sa te pot uita pe tine, sa simt sufletul ca-mi moare.”
Veronica Micle
Moartea poetului, la 15 iunie 1889, o găseşte pe Veronica în Bucureşti, scriind chiar în acea zi, printr-o fatală coincidenţă, poezia “Raze de lună”, ce apare în cotidianul “România” din 20 iunie, în încheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu. Un ziar din Transilvania scria că la slujba de înmormântare a lui Eminescu, oficiată la Biserica Sf. Gheorghe, o doamnă din Moldova aşeza pe pieptul poetului o cunună de flori de “nu-mă-uita”. Doamna era Veronica Micle, se arată într-un documentar al Agerpres.
După moartea lui Mihai Eminescu, Veronica Micle se retrage la Mănăstirea Văratec, din judeţul Neamţ. Trăieşte din amintiri. Dar nu mai trăieşte mult, căci în noaptea de 3 spre 4 august, 1889, în casa cu etaj a maicii Fevronia Sârbu, Veronica Micle moare. Pusese capăt unei vieţi de 39 de ani, pe care însăşi Veronica o definea “o complicare ciudată de întâmplări, de fericiri care nu m-au fericit“. Chemat urgent de la Iaşi, doctorul Taussig explica decesul printr-o fulgeratoare congestie cerebrală, după ingerarea unei sticluţe cu arsenic, mai scrie documentarul Agerpres.
Veronica Micle scria într-un poem neterminat, datat 1 august: “O! Moarte vin de treci/ Pe inima-mi pustie şi curmă a mele gânduri/ S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,/ Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm,/ Să dorm pe veci.” La 6 august 1889, a fost înmormântată lângă bisericuţa ”Sfântul Ioan” din curtea mânăstirii Văratec.
Iubirea pe care i-a purtat-o Mihai Eminescu i-a asigurat o celebritate eternă. Cel puţin aşa spun unii critici. Dar şi Veronica l-a iubit pe Eminescu dincolo de ceea ce pot spune cuvintele. A fost o iubire amară, plină de aşteptări, de gelozii, de renunţări, de certuri, de împăcări. Fără finalizarea visată de cei doi: căsătoria.
Virginia Gruber, una dintre cele două fiice ale Veronicăi Micle, declara în 1910: ”Mama a fost o femeie plină de viaţă, plină de farmec, frumoasă, drăgălaşă, talentată, cu voce foarte plăcută, o femeie foarte sinceră şi dezinteresată şi a căzut jertfă numeroaselor sale calităţi. A plătit scump aceste daruri ale naturii, pe care nu a avut tactul de a le ascunde puţin. A iubit pe Eminescu cu o iubire nemărginită. Împrejurările şi oamenii au făcut ca ei să nu fie uniţi niciodată.”
Reluam aici, câteva dintre scrisorile pe care şi le-au trimis cei doi. Acestea fac parte din volumul “Dulcea mea doamnă / Eminul meu iubit”, Corespondenţa inedita Mihai Eminescu – Veronica Micle, Editura Polirom, colecţia “Biblioteca Polirom”, 2000. Scrisori din arhiva familiei Graziella şi Vasdile Grigorcea, ediţie îngrijită de Christina Zarifopol-Illias. Scrisorile au fost descoperite la mult timp după cei doi – Mihai Eminescu şi Veronica Micle – s-au întâlnit printre stele.
“Bucureşti 14 Ianuarie 1880/ Măi îngeraşule, Aşa te-aş săruta ş-aşa te-aş desmierda ş-aşa aş veni la tine de repede, dacă n-aş fi bolnav şi dacă nu m-aş teme ca acest ger nemaipomenit să mă îmbolnăvească şi mai rău. Puiuţul meu cel scump şi iubit – ce faci tu ? Îţi trimit deosebite Tararale, Farfarale şi Scrîncioabe* ( Tarara, Farfara, Scrînciobul sunt titlurile unor publicaţii ale vremii n.r.) şi te rog să mă ierţi că nu-ţi scriu mai des – câne ce sunt fără de inimă. Depărtarea asta ne strică rău. De s-ar mântui odată afacerile tale şi şi de-aş găsi şi eu ceva mai sigur decât tâmpenia Timpului, ca să fim odată un trup şi un suflet – auzi tu ? Iartă scrisoarea mea grobiană de alaltăieri, dar să ştii tu că oricine ar vrea să mi te iee pe tine, singura mea avere şi singura mea fericire din lume, e un om de nimic care merită spânzurătoare şi epitetele cele mai proaste. Iartă, dar tu ştii că de câte ori îmi vorbeşti de curtezani, îmi înfigi un ghimp în inimă. Puiuţule, zău nu pot veni încă că sunt bolnav, dar aşa-mi eşti de dragă, aşa că nu ştiu cum să ţi-o mai spun. Dacă m-aş vedea iar cu tine la un loc, liniştit, fără griji şi fără preocupări, ca să-mi mai scot din capete – pasăre nebună şi cântăreaţă ce eşti, tu om mare cu minte de copil mic şi cu dragoste de femee şi cu guriţa dulce şi caldă şi cu picioruşele reci. Te sărut măcar în gând de mii de ori şi rămân al tău pentru vecii-vecilor/ Emin”.
O altă scrisoare, ce poartă însemnarea “Din luna lui Iunie 1882. A plâns scriind-o.”, făcută cu cerneală violetă de Veronica Micle.
“Îngerul meu blond,/Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de faţă ; aş face-o în gând, dacă n-aş fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc de loc de amor – dar tu nu ştii că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte şi când eşti de faţă, şi când nu eşti. Veronicuţa mea, dacă acest sentiment care tâmpe şte mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururea zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gândiri la tine, aş fi poate în scrisorile mele mai expresiv şi mai vorbăreţ. Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc ; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Şi această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aş fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins şi înţeles, e drept că nu te-aş fi strâns în braţe, dulce şi albă amică, dar nici n-aş fi suferit atât, nici n-aş fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-şi arunca viaţa pentru acel tezaur şi pururea în pericol de a-l pierde, nu-şi zice în sine uneori că, cu toate că iubeşte tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai puţin nefericit să nu-l fi avut ? Aşa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubeşte mai mult decât viaţa. Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ţi-am spus, Nicuţă, că pentru mine viaţa s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu uşurinţă şi că nu apreciez îndestul dragostea ta ? Nu mai sunt în stare şi nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine. Dac-ai cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată. Momoţelule, îţi sărut mânile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc, nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea lui/ Emin”.
O altă scrisoare a lui Mihai Eminescu, din 1883.
“Doamna mea şi generoasă amică,/ Mai întâi implor iertarea Dvoastre pentru supărarea ce Vă cauzează şi V-a cauzat afacerea aceasta cam migăloasă, cu care m-a însărcinat amicul nostru, d. Costinescu. ?mi pare fără îndoială rău, că sunt silit de-a Vă cauza această serie de mici neplăceri şi dacă aş fi fost în stare a găsi un expedient mai simplu pentru achitarea îndatoririi contractate către amicul nostru comun, desigur aş fi încunjurat cu grijă orice ar fi fost în stare a Vă indispune.
Precum aţi binevoit a indica în rândul trecut, trimit astă dată suma de 50 l.n. nu prin mandat ci închişi în această scrisoare, rugându-Vă din nou a ierta mica deranjare ce v-ar cauza-o remiterea la destinaţie. Doresc din toată inima să vă ştiu sănătoasă şi fericită, precum eu nu sunt, şi sărutându-Vă mânile rămân/cu supunere al DVoastre servitor M. Eminescu”. Iar Veronica notează pe ea, cu aceeaşi cerneală violetă: “Cred că asta e cea din urmă scrisoare ce mi-a scris-o Eminescu. Bucureşti 16 fevruarie 1883”
Am ales o singură scrisoare a Veronicăi Micle către Eminescu. În ea se citeşte tot amarul acestei relaţii.
“Scumpul meu Eminescu,/Afară plouă, eu stau perdută pe gânduri, ura şi indiferenţa oamenilor, lipsa şi depărtarea ta, iubirea mea nespunsă (sic ), toate aceste îşi împart rând pe rând fiinţa mea, şi în mijlocul unui vârtej în care mă pierd mă întreb tainic şi acum te întreb pe tine oare această tristă stare de lucruri se va schimba vreodată ? Şi te întreb acum pe tine mai serios decât nicicând – tu care spuindu-mi că mă iubeşti m-ai făcut să sufăr amar o iarnă întreagă, încât sufletul mi-i bolnav – te întreb şi te rog să-mi răspunzi face-mă -vei fericită, adecă să ne înţelegem, eu înţeleg fericirea în aceea să fiu lângă tine, să fiu în fine a ta. La aceasta te rog să-mi răspunzi serios, să-mi răspunzi astfel după cum tu vei simţi, în fine răspunsul tău să fie expresiunea sinceră a sufletului tău oricum ar fi, numai să fie hotărâtoare, să fie astfel încât să mă pot baza pe spusele tale şi totodată să mai pot spera şi lupta. Poţi tu măsura, poţi tu judeca dureroasa mea poziţie, nu întâlnesc în orice parte decât indiferenţă, decât întrebări ca din treacăt : Da când faci nunta? Da ce vă mai scrie D-l Eminesco ? Şi toate acestea rostite cu zâmbetul amar al ironiei astfel că mă doare în suflet că nu pot să le răspund decât cuvinte aproape fără sens, căci sensul nici eu nu-l am încă clar. Eminescule, te întreb cu durere, cum poţi tu trăi în Bucureşti când în Septembrie jurai că n-ai putea trăi un moment fără mine ? Iartă-mă dacă mă refer la timpuri trecute, în care timpuri, poate, puţin şiretlic mi-ar fi fost mai de priinţă! Iartă, repet, dacă îţi fac rău cu această scrisoare, dar am citit “La Confession d’un enfant du siècle”, scriere bolnavă care îmbolnăveşte de moarte, şi trebuie să ştii e de Alfred de Musset Poët, şi cu îndoială în suflet mă întreb: oare toţi Poeţii sunt astfel? Răspunde-mi te rog însă te conjur nu ca să mă menajez pentru moment, nu pentru ca să astâmperi un necaz pentru care ai compătimi, dar pentru a-mi lămuri starea pentru ca să ştiu ceva pozitiv, fie chiar dureros numai să ştiu ce-i şi cum. Recunoaşte, scumpul meu, că legătura mea cu tine în condiţiunile în care mă aflu e din cele mai triste, o ţară întreagă ne desparte, încât în momente de amare decepţiuni şi de durere nu am mangâiere să te pot vedea, astfel că trebuie numai să plâng singură şi să confiez hârtiei câte ceva din câte se petrec în sufletul meu şi care poate tu nici le mai ceteşti. Te sărut din suflet/27 Martie 1880 Iaşi / Veronica.”.
Eminescu îi spusese: “Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde.” Au murit aproape împreună.
Sursa: Jurnalul.ro
