Sfânta Muceniţă Sofia şi fiicele sale, Pistis, Elpis şi Agapis au vieţuit în Italia şi au pătimit în timpul domniei împăratului Adrian (117-138). Sofia, nume grecesc, înseamnă înţelepciune. Ea a avut trei fiice pe care şi le-a botezat cu numele celor trei virtuţi teologice: Pistis – credinţă, Elpis – nădejde şi Agapis – dragoste.
Prefectul provinciei, Antioh, le-a denunţat împăratului Adrian că sunt creştine. Împăratul le-a poruncit să aducă jertfă zeiţei Artemis. Pentru că au refuzat, împăratul a poruncit să fie omorâte doar fiicele, că mama să sufere mai mult, nu doar chinurile pedepselor ci şi pierderea fiicelor. Fetele au fost martirizate în anul 137. Când au primit moartea Pistis avea 12 ani, Elpis 10 ani şi Agapis 9 ani.
Sofia a luat trupurile celor trei fiice şi le-a îngropat pe un deal, în afară cetăţii. După trei zile de rugăciune la mormântul acestora, şi-a dat duhul în mâinile Domnului.
Mormintele Sfintei Sofia şi a fiicelor sale Pistis, Elpis şi Agapis au fost localizate pe drumul roman Via Aurelia. Deasupra acestor morminte s-a ridicat Biserica “Sfântul Mucenic Pangratie“.
Din anul 1992, Sfânta Muceniţă Sofia este ocrotitoarea capitalei Bulgariei.
Ziua Sfintei Sofia împreună cu fiicele ei Pistis (Credinţa), Elpis (Nădejdea) şi Agapis (Dragostea) este un bun prilej pentru Biserica lui Hristos de a vedea cum izvorăşte harul în oameni prin sfinţenie, feciorie şi jertfă preacurată de sine. Căci aceste tinere fecioare, trei la număr, pline de înţelepciunea Treimii celei mai presus de fire, au înţeles taina veacului viitor, adică iubirea cea infinită dăruită de Dumnezeu oamenilor care se unesc cu El în rugăciune, şi au preţuit această taină mai mult decât întregul univers, mai mult decât viaţa lor, şi au câştigat nemurirea. Şi au fost făcătoare de minuni în viaţă, în moarte şi în veşnicie. Şi mama lor, purtătoare a numelui lui Dumnezeu, care le-a născut şi şi-a văzut fiinţa crescând în ele, care le-a privegheat în moarte şi în înviere, a murit de durere după trei zile, pe mormântul fiicelor ei, închipuind moartea şi învierea lui Hristos în inima lor şi în inima ei, pentru veşnicie.
CREDINŢA, NĂDEJDEA, DRAGOSTEA
Sunt cununa de virtuţi teologice şi nu numai. În drumul vieţii omul se poate întâlni cu acestea dacă doreşte să trăiască cu adevărat. A crede în ceva, în cineva, în tine dă un sens vieţii. A avea nădejde înseamnă că ceea ce crezi se v-a întâmpla. Nădejdea este de fapt o amprentă repetată a credinţei. Dragostea este cea mai puternică forţă a omului pentru că face parte din ceea ce înseamnă Dumnezeu. Dumnezeu înseamnă dragoste. Omul creat de Dumnezeu a primit această parte a Divinului, a Sacrului, a lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu a dorit ca omul să fie fiinţa ce îl poartă pe El aici pe Pământ. În fiecare om există Dumnezeu pentru că el, omul a primit Lumina lui Dumnezeu, adică Dragostea. Lumina cea mai mică alungă orice întuneric.Credinţa cea mai mică aduce nădejdea, adică speranţa. Speranţa înseamnă gând. Gândul poate însemna faptă, adică realitatea adusă în faţa omului prezent. Prezentul este poarta viitorului. Să ne folosim darurile primite şi ne vom putea bucura de viitorul care ni se va arăta clar în faţă.
