Prima Duminică a Postului Sfintelor Paşti este dedicată biruinţei credinţei ortodoxe asupra ereziilor. Sfinţii Părinţi care s-au reunit în Sinoadele Ecumenice din secolele IV-VIII, au statornicit dreapta învăţătură despre dumnezeirea Fiului şi a Sfântului Duh, precum şi despre adevărata cinstire ce se cuvine sfintelor icoane. Instituită de către Sinodul de la Constantinopol din 11 martie 843, această sărbătoare a fost închinată biruinţei dreptei credinţe asupra celor care luptau împotriva cinstirii icoanelor, a Sfintei Cruci și a sfintelor moaşte, fiind totodată și sărbătoare a biruinţei dreptei credinţe asupra tuturor ereziilor sau învăţăturilor greşite, în general. Duminica Ortodoxiei aminteşte despre biruinţa ortodocşilor împotriva ereticilor, culminând cu restabilirea cinstirii sfintelor icoane. Aşadar, hotărârea ca prima Duminică din Postul Sfintelor Paşti să fie numită Duminica Ortodoxiei, a fost luată în anul 843, la Sinodul de la Constantinopol, dar ea a fost pregătită de Sinodul al Vll-lea Ecumenic de la Niceea din anul 787, când Sfinţii Părinţi au proclamat cinstirea sfintelor icoane, ca manifestare a credinţei ortodoxe. Înţelegerea sfintelor icoane ne ajută să privim cu speranţă şi bucurie taina vieţii noastre şi a aproapelui. Sfintele icoane ne încredinţează de valoarea persoanei umane, a persoanei noastre, dar şi a semenului. Hristos şi sfinţii ne privesc din icoane şi ne îndeamnă să avem o privire curată, sinceră şi binevoitoare. Această privire curată se cuvine să o îndreptăm şi spre semenul nostru care poartă pe chipul său pecetea chipului lui Dumnezeu, fiecare om fiind o persoană unică şi irepetabilă, plină de mister, o fiinţă cu vocaţie de a trăi veşnic în iubirea lui Dumnezeu cel veşnic. Acest chip al lui Dumnezeu în om poate fi întunecat din pricina păcatelor, a patimilor egoiste, a lipsei de iubire smerită şi milostivă. Dar acest chip îşi poate redobândi strălucirea prin rugăciune şi pocăinţă, prin participarea la viaţa liturgică a Bisericii, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, prin cultivarea dragostei frăţeşti împreună cu toţi care ÎI mărturisesc pe Hristos ca Mântuitor şi Tămăduitor. Fiecare creştin poate participa la împlinirea acestei lucrări duhovniceşti de restaurare şi sfinţire a chipului său şi al semenului său, după chipul luminos al lui Hristos şi al sfinţilor Săi. Fiecare dintre noi poate deveni Samarineanul cel milostiv care îl ajută pe cel căzut în suferinţe să se ridice şi îl conduce pe drumul vindecării duhovnicești şi trupeşti. Să nu uităm că Părinţii Bisericii văd în Samarineanul milostiv din parabolă (Luca 10, 25-37) pe însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Care a venit să ne ridice din boală, din păcat şi din moarte. Aşadar, fiecare dintre noi poate să ÎI urmeze pe Hristos şi să devină aproapele celui aflat în suferinţă. Milostivirea faţă de cei aflaţi în nevoi ne aseamănă cu Dumnezeu însuşi şi ne ajută să dăm un răspuns bun în faţa lui Dumnezeu. Facerea de bine faţă de cei care suferă şi au nevoie de ajutorul nostru este semnul prezenţei Duhului în viața noastră, dovada că suntem creştini.
Sfântul Ierarh Teofilact Mărturisitorul, episcopul Nicomidiei
Sfântul Ierarh Teofilact Mărturisitorul, pe care Biserica îl prăznuieşte astăzi, a ales viaţa monahală după ce dreptmăritorul Tarasie a fost înălţat în scaunul de patriarh al Constantinopolului. Mai târziu, Sfântul Tarasie a fost cel care l-a uns pe Sfântul Teofilact episcop în cetatea Nicomidiei. Plin de râvnă, Teofilact s-a arătat drept un binefăcător al celor aflaţi în dureri, necazuri şi nevoi şi un adevărat păstor al credincioşilor din Nicomidia. După moartea patriarhului Tarasie al Constantinopolului, la conducerea Imperiului Bizantin a venit împăratul iconoclast Leon. Plin de curaj, Sfântul Teofilact i-a cerut împăratului să păstreze credinţa creştină neschimbată, inclusiv cinstirea sfintelor icoane. Văzând însă că împăratul nesocoteşte adevărul, i-a proorocit: “O, împărate, vei cădea cu cădere năprasnică şi mare, şi nu vei găsi pe nimeni care să te scape de ea!”. Iar din pricina acestor cuvinte, Sfântul Teofilact a fost scos cu nelegiuire din scaunul de episcop şi alungat în exil, unde a petrecut timp de treizeci de ani în cele mai mari lipsuri, necazuri şi umilinţe şi unde, în cele din urmă, şi-a dat sufletul în mâinile Lui Dumnezeu. Moaştele Sfântul Ierarh Teofilact Mărturisitorul au fost aduse mai apoi în Nicomidia şi depuse în biserica zidită chiar de el, în vremea împărătesei Teodora şi a patriarhului Metodie.
