CALENDAR | Duminica a 6-a după Rusalii: Vindecarea slăbănogului din Capernaum  

Evanghelia Duminicii a 6-a după Rusalii descrie minunea vindecarii slabanogului din Capernaum (Matei 9, 1-8).

Odată cu venirea Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ, dorinţele de veacuri ale strămoşilor capătă contur şi împliniri. Slăbiciunile primesc întărire, cele neputincioase primesc tămăduire, cele de lipsă ajung la îndeplinire, cele întunecate şi necunoscute ajung la lumină. Durerea capătă vindecare. Toate acestea sunt daruri pe care Dumnezeu le face zidirii Sale – omul. Sunt daruri sfinte împărţite cu dragoste părintească tuturor, în diferite feluri. Până la Hristos oamenii şi-L închipuiau pe Dumnezeu doar ca un stăpân atotputernic, sever, de temut. Iată-L înfăţişându-se în persoana lui Iisus ca un părinte bun, ca un eliberator şi mângâietor al celor asupriţi, prieten al săracilor şi doctor al celor în suferinţă. Tot ce primim de la Dumnezeu este un dar al bunătăţii Sale nemărginite. Dar pentru a ne învrednici de darul lui Dumnezeu trebuie să ne ferim de păcat. Căci păcatul nu ne atinge numai sufleteşte, ci şi trupeşte şi el este cauza tuturor durerilor noastre din această lume. Sufleteşte, el sfarmă legătura dintre noi şi Dumnezeu, întrerupe astfel grija pentru fiinţa noastră. Trupeşte, el lasă urme în fiinţa noastră, pe care o strică şi o face să nu mai urmeze rânduielile ce-i stau la temelie. Păcatul aduce în trup boală şi suferinţă, fiindcă întrerupe mersul firesc al vieţii, aşa precum a fost statornicit de Dumnezeu la început. El face vieţii acelaşi rău, pe care apele murdare şi vătămătoare îl fac izvorului limpede, când ajunge în ţinuturile neprielnice. De aceea Mântuitorul a tămăduit pe unii numai iertându-le păcatele – adică înlăturând pricina răului. Mântuitorul, venind în lume, îndură cele mai grele suferinţe, pentru a ne arăta că numai drumul crucii duce la desăvârşire şi mântuire. Domnul Hristos schimbă caracterul iniţial al suferinţei şi al durerii, dându-le un caracter de curăţire, purificare şi desăvârşire morală. Pe lângă caracterul ei de pedeapsă a păcatului, suferinţa primeşte în creştinism şi o valoare educativă. Acolo unde există putere de credinţă, suferinţa atrage pe om spre înălţimi de transfigurare spirituală. „Chiar de se strică omul nostru cel din afară, cel dinlăuntru însă se înnoieşte din zi în zi; pentru că suferinţa noastră cea de acum, uşoară şi trecătoare, ne aduce nemăsurată slavă veşnică” (2 Corinteni 4, 16-17). Toţi sfinţii, asceţii, părinţii bisericeşti şi toţi trăitorii în Hristos au văzut în suferinţă un ajutor de mântuire, de apropiere de Dumnezeu, o coordonată a desăvârşirii morale. Suferinţa nu trebuie să ne coboare la deznădejde, scopul ei fiind îndreptarea sufletului spre câştigarea fericirii veşnice, cum se exprimă Sf. Ioan Gură de Aur: „A suferi răul, are ca răsplată şi recompensă împărăţia cerurilor; a face răul, aduce pedeapsă şi osândă”. Suferinţa înnobilează sufletul; ea este condiţia fundamentală a renaşterii interne spirituale, căci ochiul nu vede bine pe Dumnezeu decât prin lacrimi.  Suferinţa de astăzi trebuie să o privim ca un avertisment pentru îndreptarea noastră. Mulţi dintre noi L-am uitat pe Hristos şi sfintele Sale învăţături divine. De aceea, suferinţele actuale trebuie să ne convertească, regăsindu-ne echilibrul spiritual şi îndrumându-ne spre împlinirea poruncilor evanghelice. Să fim mai buni, mai drepţi, mai credincioşi, trăind în permanentă comuniune cu Hristos Domnul. Suferinţa nu este o apariţie accidentală în istoria omenirii, ci e un fenomen din planul dumnezeirii. Istoria se clădeşte sub braţul ocrotitor al Providenţei, care dirijează şi sancţionează. Suferinţa din lumea noastră nu este decât un moment al evoluţiei istorice, ce trebuie să fie urmat de o nouă renaştere spirituală. Suferinţa este văzută în lumini diferite şi rezultate la fel de diferite de la persoană la persoană. Timpul suferinţei poate fi convertit de cel suferind într-un timp al sensibilizării, al apropierii de Dumnezeu, al evaluării propriei libertăţi, al introspecţiei, al meditaţiei şi al consimţirii în a-L primi în suflet pe Dumnezeu Cel iubitor. Unii  vor considera întotdeauna că suferinţa este o marcă a respingerii sau a pedepsei divine. Pentru ei, suferinţa pare a fi o veste fără îndoială rea. Pare a arăta că cei cuprinşi de ea sunt îndepărtaţi de la faţa lui Dumnezeu. Dar suferinţa este văzută în creştinism ca o pecete potenţială a bunăvoinţei, a dragostei şi a prezenţei lui Dumnezeu. Suferinţa nu înseamnă neapărat că ne-am îndepărtat de Dumnezeu; poate însemna că suntem atraşi mai aproape de El şi ne este îngăduit ca să trecem printr-o experienţă ce va înlătura ultimele bariere sau obstacole dintre noi şi El. Suferinţa este un instrument prin care Dumnezeu ne poate curăţi de satisfacţia de sine şi de autoamăgire şi ne poate ajuta să facem faţă slăbiciunii noastre prin puterea Lui, ca să putem mărturisi împreună cu Sfântul Apostol Pavel că „toate le pot în Hristos Cel care mă întăreşte” (Filipeni  4, 13). Cine este hotărât să nu vadă nici un sens în suferinţă nu va învăţa nimic din această experienţă. Dar cine crede că Dumnezeu poate folosi suferinţa în favoarea lui, să vorbească în ea şi prin ea, va fi deschis în a vedea mâna lui Dumnezeu la lucru în această nenorocire. Pentru creştini, Dumnezeu lucrează la fel de mult prin eşec ca şi prin succes, prin suferinţă la fel de mult ca şi prin bucurie. Cuvioşii Părinţi, atinşi de nenumărate boli, mulţumeau lui Dumnezeu şi le considerau pe acestea ca fiind „iubirile lui Dumnezeu”. Care este rolul pozitiv al suferinţei în vieţile noastre? Într-un sens logic sau filosofic,  faptul suferinţei este neutru. Ceea ce contează cu adevărat este finalitatea acesteia – atât în privinţa modului în care o înţelegem, cât şi a modului în care îi permitem să ne afecteze.  Suferinţa elimină  iluziile de securitate şi nemurire care par a prevala în afara credinţei creştine. Decojeşte spoiala de siguranţă care poate acţiona ca o barieră atât de puternică în faţa Evangheliei. Slăbind trupul, suferinţa facilitează acţiunea sufletului, mistuit de amintirea purităţii pierdute. Suferinţa poate conduce la o perfecţionare sau la o desăvârşire a credinţei. Să învăţăm să gândim pozitiv, creativ şi evlavios faţă de ceea ce experimentăm, iar nădejdea în Dumnezeu, Purtătorul de grijă,  să nu fie zdruncinată de nimic rău.

 

 

NOTA: Va rugam sa comentati la obiect, legat de continutul prezentat in material. Orice deviere in afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii aduse celorlalti cititori care au scris un comentariu se va sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului, stergerea integrala sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul www.GazetaBT.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Share This Article:

close