CALENDAR | Duminica a 5-a după Rusalii: Vindecarea demonizaților. Tot azi, Cinstirea Sfintei Icoane Prodromița de la Muntele Athos

Sufletul unui om face mai mult decât o turmă de porci, fie ea de două mii de capete. De nespus mai mare valoare este mântuirea unui om decât orice valoare materială, oricât de însemnată. De ce a îngăduit Hristos demonilor să intre în porci? Oare n-a prevăzut că animalele se vor arunca în apa lacului şi vor pieri? N-a fost Domnul lipsit de prevedere şi nu S-a arătat nepăsător de paguba pricinuită locuitorilor? Domnul a ştiut prea bine ce se va întâmpla. Dinadins a îngăduit pieirea porcilor pentru ca să se afirme cu străşnicie mai marele preţ al unui suflet omenesc decât acel al animalelor. Frica este pricină de alungarea lui Hristos. Frica este un păcat, iar curajul este o virtute creştinească. Dar cunoaşterea lui Dumnezeu şi teama nu ajung pentru a conferi calitatea de creştin. Se mai cere neapărat încă două însuşiri: iubirea şi ascultarea. Să-L iubească adică pe Hristos şi să-I facă voia, să-I împlinească poruncile, să se străduiască din răsputeri a le împlini întocmai. Numai iubirea şi ascultarea alcătuiesc laolaltă dovada creștinătății. Dacă îngăduim unui singur păcat să pună stăpânire pe trupul şi sufletul nostru, altfel spus unui singur demon să pătrundă înlăuntrul fiinţei noastre, suntem pierduţi. Acel unic demon se va înmulţi, va prolifera (cum se spune în limbaj medical); mulţime mare de draci va veni asupră-ne buluc, grămadă, potop. Păcatele şi dracii se înmulţesc întocmai ca microbii patogeni care pătrund în corpul nostru, şi ne îmbolnăvesc, sălăşluindu-se într-un teren prielnic. Înmulţirea dracilor şi intrarea noastră sub stăpânirea lor se mai aseamănă şi cu înrobirea toxicomanului de către un halucinogen (stupefiant, drog). Fie că drogul se numeşte haşiş, morfină, cocaină ori heroină, rezultatul e acelaşi: dependenţa toxicomanului de acel drog. Medicii zic dependenţă, dar vorbind pe româneşte substantivul trebuie tălmăcit robie. Vor fi oameni care vor grăi: Dar dacă încerc de curiozitate, numai o singură pastilă ori îmi torn doar zece picături într-un pahar de apă, ori folosesc doar o singură doză de substanţă injectabilă, o singură seringă ori trag pe nas un pic de praf halucinogen, ce-are să fie? Va fi. Căci de îndată se creează obişnuinţa, celulele trupului se îmbină cu stupefiantul respectiv şi din ce în ce mai frecvent şi mai poruncitor vor cere cantităţi din ce în ce mai mari dintr-însul. Ajuns în starea aceea, toxicomanul va recurge la orice mijloc pentru a-şi procura substanţa stăpână: va fura, va ucide chiar, va săvârşi orice fărădelege. Iar cura de dezintoxicare este extrem de grea, dureroasă, costisitoare şi aleatorie: ea nu dă în general decât rezultate parţiale şi vremelnice; curând toxicomanul va cădea din nou sub imperiul halucinogenului şi-şi va petrece viaţa între spitalul de dezintoxicare şi scurte perioade de chinuită hălăduire în lumea celor sănătoşi şi neînlănţuiţi de diavol. Demonismul  este o realitate. Pe planul vieţii publice se manifestă prin două extreme, două hăuri: sau tirania puterii, dictatura, opresiunea, totalitarismul, sau, dimpotrivă, la celălalt capăt, prefacerea libertăţii în nebunie, desfrâu, dezmăţ şi anarhie. Amândouă sunt nefireşti, primejdioase şi demonice. Dreaptă şi izbăvitoare este numai calea de mijloc, a dreptei socotinţe, a echilibrului. Lumea se împarte în oameni şi ne-oameni. Aceştia din urmă răsplătesc binele ce li s-a făcut atacându-şi şi sfidându-şi binefăcătorii. Ni se cere de aceea multă atenţie. Bune şi frumoase sunt bunătatea şi mărinimia, dar nu faţă de oricine. Nu-i drept şi cuminte să ne lăsăm înşelaţi, batjocoriţi şi exploataţi de ne-oameni. Bunătatea şi mărinimia nu se confundă cu orbirea, prostia şi naivitatea. Naivitatea este bună şi frumoasă la prunci, la copii, la tineret. Oamenilor maturi şi bătrânilor le șade bine să fie inteligenţi, înţelepţi, prudenţi, călăuziţi de ceea ce vechile noastre texte bisericeşti numesc atât de pertinent: trezvie. Niciodată bunătatea şi mărinimia nu trebuie sa se prefacă în acea jalnică şi absurdă slăbiciune care să îngăduie ne-oamenilor să calce în picioare cele sfinte şi mărgăritarele. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos ne cere:

1. Să punem cele sufleteşti (spirituale, duhovniceşti) deasupra celor materiale, trupeşti. Hristos nu osândește cele materiale; creştinismul nu consideră materia blestemată. Dar se impune o ierarhizare: întâi cele duhovniceşti, apoi cele materiale.
2. Să-L iubim şi să-L mărturisim cu glas tare şi înalt, să nu ne lepădăm şi ruşinăm de El, ca nu cumva şi El să fie silit să Se lepede şi ruşineze de noi în ziua Judecăţii. Credinţa lăuntrică, oricât de sinceră şi de fierbinte nu ajunge, pentru a ne mântui trebuie să-L mărturisim pe Domnul „cu gura” (Romani 10, 10);
3. Să fim şi inteligenţi (nu proşti, nu orbi, nu naivi) şi curajoşi (frica este și ruşinoasă şi păcătoasă);
4. Să fim conştienţi de oricând posibila demonizare a sufletului nostru.

Demonismul are două aspecte: sadismul rece şi răutatea gratuită. Sadicului nu-i trebuie nici bucate alese, nici băutură, nici bani, nici satisfacţii trupeşti. Un singur lucru îl poate mulţumi şi bucura: suferinţa aproapelui său, priveliştea acestuia chinuindu-se, perpelindu-se, zbătându-se de moarte într-o cât mai lungă agonie. Păcătosul comun măcar fură, denunţă, ucide, înşeală cu o motivare logică: să-i fie lui mai bine, să mănânce, să bea.  Singura voluptate pe care o poate gusta e spectacolul suferinţei celuilalt, spectacol pe care-l priveşte la rece, cu inima îngheţată. Sufletul sadicului, al demonizatului este un asemenea bloc de gheaţă. Răutatea lui este gratuită: nu urmăreşte o satisfacţie personală ci numai obţinerea spectacolului desfătător între toate; suferinţa cât mai completă a semenului. Hristos ne spune: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Dar la uşă nu stă numai Domnul Hristos; stau şi diavolii, la pânda, doar-doar să prindă momentul şi să se furişeze în sufletul nostru prin uşa întredeschisă. Dacă se întâmplă să nu păzim uşa, să o lăsăm întredeschisă, ei dau năvală iar noi trecem sub stăpânirea lor. Să fim atenţi și să păzim cu trezvie şi prudenţă uşa sufletului Domnului.   Așa să ne ajute Dumnezeu!

Cinstirea Sfintei Icoane Prodromița de la Muntele Athos

  Icoana Maicii Domnului Prodromiţa (adică Înaintemergătoarea) este o icoană făcătoare de minuni „nefăcută de mână omenească”, din tezaurul Schitului românesc Sfântul Ioan Botezătorul – Prodromu de la Sfântul Muntele Athos, supranumit Grădina Maicii Domnului. Este cea mai importantă icoană a comunității românești de la Muntele Athos, pentru că sunt puține icoane nefăcute de mână omenească în toată lumea ortodoxă. Istoria acestei icoane începe în anul 1863, în timpul lucrărilor de construire ale Schitului Prodromu de la Muntele Athos, când cuvioșii ctitori Nifon şi Nectarie căutau un iconar care să zugrăvească pe lemn o icoană a Maicii Domnului cu totul deosebită, aşa cum aveau toate mănăstirile de la Sfântul Munte. În plus, ei cereau condiții stricte pentru cel care se va angaja la executarea lucrării, precum curăția trupească şi sufletească, spovedania la duhovnic, post şi rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu pe toată durata lucrării. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cuvioșii Nifon şi Nectarie îl găsesc pe iconarul Iordache Nicolau din Iași, om bătrân și credincios, care se supune cu evlavie rânduielilor celor doi călugări și, în anul 1863, se apucă de lucru. Iconarul a început lucrarea la Mănăstirea Bucium din Iași, care era pe atunci metoc al Schitului Prodromu, iar în câtva timp a ter­mi­nat de pictat veşmin­tele şi ce­lelalte părți ale icoanei, lăsând ca Sfin­te­le Feţe (cea a Maicii Domnului şi cea a Pruncului Iisus), să le picteze la sfârșit, după cum este tehnica picturii tradiționale de icoane. După ce a terminat de zugrăvit cum s-a pri­ce­put mai bi­ne veșmintele şi fondul icoanei, a început a lucra la Sfintele Feţe silindu-se cu toată priceperea, însă în mod inexplicabil sfintele feţe ale Fecioarei Maria şi Pruncului Iisus din brațele ei nu puteau fi zugrăvite, iar icoana a rămas nedesăvârșită. Deși era un pictor cu experiență, speriat și mâhnit că poate şi-a uitat meșteșugul, bătrânul iconar a acoperit icoana, a încuiat atelierul şi a amânat lucrul pentru a doua zi. În dimineața următoare însă, a descoperit icoana desăvârșit pictată, cu fețele luminoase şi pline de dumnezeiesc har, fără să înțeleagă însă cum se petrecuse această minune. Dimensiunile icoanei sunt de 100 / 70 cm. Chipul Maicii Domnului și al Pruncului Iisus au culoarea galbenă, nuanța de galben a grâului. Există mărturii că Sfintele Fețe se schimbă, uneori întunecându-se, alteori luminându-se. O alta caracteristică este aceea că icoana, cercetată la microscop, nu prezintă urme de pensulă, acest lucru întărind credința că Sfintele Fețe au fost pictate miraculos de mână nepământească. Se spune că portretele zugrăvite pe icoană sunt identice cu portretele reale ale Fecioarei și Pruncului Iisus așa cum au fost consemnate de martorii oculari contemporani. De-a lungul vremii au fost făcute câteva copii, dintre care unele au rămas în Sfântul Munte, iar altele au fost trimise în România, toate fiind făcătoare de minuni.