Duminica a 4-a după Rusalii, Vindecarea Slugii Sutașului
RUGĂCIUNEA ARE FOLOASELE EI
Prin rugăciune putem vorbi direct cu Dumnezeu, Părintele nostru ceresc, Care este gata să ne răspundă şi să ne ajute. În Predica de pe munte Iisus spune: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere, ia; cel care caută, află; şi celui ce bate i se va deschide”. (Matei 7, 7-11). În Sfânta Evanghelie avem exemple când oamenii au cerut ajutor la Hristos şi El le-a răspuns: cei 10 leproşi; tâlharul de pe cruce (pocăit); cerşetorul orb care I-a strigat: „Fiul lui David, miluieşte-mă!”; Iair, care a mijlocit pentru fiica sa bolnavă, şi alții. În toate aceste împrejurări, oamenii au cerut Domnului ajutor şi totdeauna Domnul le-a răspuns la rugămintea lor. El nu S-a schimbat şi încă aude rugăciunile noastre, pentru că ne iubeşte şi ne poartă de grijă, fiecăruia personal. Răspunzându-ne rugăciunilor, Mântuitorul Hristos nu ne dă totdeauna ceea ce vrem, pentru că, fără să ne dăm seama, cerem lucruri care n-ar fi bune pentru noi. El ne răspunde rugăciunilor noastre în maniera Sa proprie, înţeleaptă, dându-ne ceea ce ştie că va fi pentru noi cel mai bine. Sfântul Macarie ne îndeamnă să încheiem fiecare rugăciune cu aceste cuvinte: „Fie voia Ta, Doamne, pentru că Tu ştii mai bine decât mine ceea ce este bun şi folositor pentru mine”. Noi putem să-I cerem lui Dumnezeu orice. Nimic nu este prea mic sau neînsemnat. Dar, trebuie să cerem cu credinţă! Aceasta înseamnă că noi avem certitudinea că Dumnezeu aude şi că El, într-adevăr, răspunde într-un chip cunoscut Lui Însuşi. Mai înseamnă că singura noastră cerere adevărată şi neschimbătoare este cea spusă nouă de Hristos în cuvintele şi în faptele Sale: „Tatăl nostru… facă-Se voia Ta!” Rugăciunea este una din datoriile fundamentale ale creştinului. De aceea, Sfântul apostol Pavel, adresându-se tesalonicenilor, le spune: „Rugaţi-vă neîncetat„ (1 Tesaloniceni 5, 17). Rugăciunea este o conlucrare tainică a sufletului cu harul dumnezeiesc. Starea sufletească a credinciosului în rugăciune este de încredere, de împotrivire la chemările josnice, de mobilizare a energiei noastre spre Dumnezeu, de încadrare a voinţei proprii în voinţa lui Dumnezeu. Vieţuirea în rugăciune întăreşte credinţa în prezenţa şi în existenţa lui Dumnezeu. După cum cel ce a văzut lumina poate fi convins de existenţa ei, tot aşa, pentru cel ce se roagă, Dumnezeu este o realitate pe care n-o mai poate întuneca norul îndoielii. Domnul ne spune: „Pe toate câte le veţi cere, rugându-vă cu credinţă, le veţi primi” (Matei 21, 22). A te ruga cu încredere înseamnă a avea inima şi puritatea unui copil care se lasă cu totul în seama celui ce l-a născut. A te ruga cu nădejde înseamnă a avea convingerea că Înţelepciunea divină îţi va răspunde cum cunoaşte ea că poţi fi ajutat mai bine. De multe ori, răspunsul Tatălui ceresc poate să nu ne placă sau rezultatul rugăciunii poate să fie contrar cererii noastre. Cu toate acestea, cu Stăpânul Cel veşnic niciodată nu suntem în pagubă. Rugăciunea bine făcută săvârşeşte minuni; ea coboară pe Dumnezeu în mijlocul nostru şi înalţă sufletul credinciosului către El. Este o minune ce o putem săvârşi zilnic, plecând genunchii, împreunând mâinile şi înălţând privirea şi cugetul spre Domnul. Fără legătura constantă cu Dumnezeu, prin rugăciune, viaţa credinciosului îşi pierde dinamismul, frumuseţea şi prospeţimea, făcându-şi loc în ea lâncezeala, trândăvia, nonsensul. De aceea şi Sfântul român Ioan Iacob zice: „Când lăsăm, de bună voie,/Rânduiala rugăciunii,/Prinde mare îndrăzneală/Viermele deşertăciunii”. Prin Botez, creştinul are în el „Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 17, 21), cum adevereşte Mântuitorul. Întreaga noastră viaţă se desfăşoară în mediul umplut de prezenţa lui Dumnezeu, cum spune Apostolul: „Dumnezeu nu e departe de fiecare din noi, că noi în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17, 27-28). La îndemâna fiecărui creştin, cât de simplu sau cât de învăţat, stă rugăciunea cea mai scurtă care s-a format în decursul vremii şi prin care Sfinţii au atins înălțimea sfinţeniei. Către Mântuitorul, e bine să se rostească în gând, de multe ori: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Către Maica Domnului: „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Către Îngerii şi Sfinţii din cer: „Toate Puterile cereşti şi toţi Sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul”. Creştinii vremurilor de demult obişnuiau să rostească aceste rugăciuni scurte, fiind astfel în dialog statornic şi iubitor cu Cel de Sus. Dacă cineva se roagă, înseamnă că-şi face timp pentru Dumnezeu, Îi face loc în inima şi în casa sa, recunoaşte în El suprema valoare, singurul Care, în această lume a nebuniei, poate să ne ajute şi să rezolve toate problemele noastre. Un Sfânt Părinte spune că „rugăciunea este cheia vistieriei darurilor dumnezeieşti”. Aceasta înseamnă că prin ea deschidem „uşa milostivirii” lui Dumnezeu şi primim toate cele necesare pentru sufletul şi pentru trupul nostru. Rugându-ne cu credinţă, devenim mai buni, mai înţelegători, mai umani. Gândurile se înalţă, inimile se purifică, ne simţim ca fraţii şi o binefăcătoare pace se aşează între noi. Prin rugăciune, dobândim ajutorul lui Dumnezeu, Care alungă duhurile rele şi risipeşte gândurile necurate. Prin rugăciune, ne întâlnim cu Dumnezeu, bolile ni se vindecă şi păcatele ne sunt iertate. Rugându-ne regulat, avem posibilitatea să primim de la Dumnezeu nenumărate daruri şi binecuvântări. Întâlnirea cu Dumnezeu ne va oferi clipe de mângâiere cerească şi bucurie sfântă, încât vom simţi nevoia să-I strigăm ca Fericitul Augustin: „Tu ai răspândit mireasmă şi am respirat şi suspin după Tine. Te-am gustat şi mi-e foame şi sete. M-ai atins şi ard de dorinţă după pacea Ta!” Când rugăciunea va deveni marea respiraţie a sufletului nostru, atunci va fi ca un minunat catalizator, ca un medicament care face să se liniştească durerile şi necazurile vieţii. Dacă ne plecăm genunchii la rugăciune, vom simţi că ne ridicăm la cea mai nobilă demnitate, că ne facem părtaşi la cele mai nebănuite puteri şi că trăim realitatea că nu suntem singuri pe lume. Atunci avem certitudinea că Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă în Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinarea.
