CalendarImportant

CALENDAR | Duminica a 20-a după Rusalii, Învierea fiului văduvei din Nain. Frica de Dumnezeu și amintirea morții

Viaţa fiecăruia dintre noi este în mâna lui Dumnezeu; El ne-a dăruit-o îndemnând să aducem  fapta cea bună nu ca jertfă, ci ca slavă lui Dumnezeu de la care primim „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”. Aici se observă şi adevărul cuvintelor: „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul, şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce vor auzi, vor învia”. Există o frică care încearcă omul acolo „unde frică nu este” şi este una care cuprinde fiinţa întreagă cutremurând-o. Moartea nu trebuie să mai fie prilej de teamă, ci însoţită de speranţa ce răsare în orizontul veşniciei pe care l-a deschis Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață: „Fii mai înţelept când priveşti moartea altuia, învaţă-te a tremura pentru tine însuţi; îndepărtează toată uşurătatea minţii, cercetează faptele tale, îndepărtează toate păcatele tale şi schimbă purtarea ta spre bine”. Părintele Cleopa sfătuia: „Să aveți în viaţă, pe de o parte frica lui Dumnezeu şi pe de cealaltă amintirea morţi”. Fără perspectiva acestui sfârşit cu care, se spune în popor, tot omul este dator, ușor cădem în superficialitate și iresponsabilitate. Oare nu ignorând cuvintele lui Dumnezeu, Adam şi Eva au căzut în această „vale a plângerii”? Lacrimile pocăinţei rămân mereu eliberatoare, de-ar fi să ne gândim la „plânsul amar” al lui Petru după ce  s-a lepădat de Hristos. Noi însă, cei care ne lepădăm de Hristos în noaptea păcatelor fără să aflăm lacrimi de pocăinţă, ne ducem mai departe zilele până când suferinţa ne aminteşte de lepădările de Izvorul Vieţii. Oare viaţa în păcate este viaţă autentică sau moarte progresivă? Sfântul apostol Pavel scria celor din Efes că „viaţa întru Hristos este a ne dezbrăca de omul cel vechi care se strică prin pofte amăgitoare şi să vă îmbrăcaţi în duhul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptatea şi sfinţenia adevărului”. Duhul cel vechi este cel al „trândăvirii, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert”, iar cel nou este „al curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei”. Vechea definiţie a vieţii ca pregătire pentru moarte se preschimbă în pregătire pentru Înviere. Frica rămâne într-un fel, dar şi ea se preschimbă, făcându-l pe om să laude şi să aducă slavă Dumnezeului Celui Viu. Durerea despărţirii rămâne, dar ea nu trebuie să întreacă măsura, acea măsură care să diminueze credinţa în Dumnezeu, iubirea faţă de El şi de semeni făcând din speranţă o cheie a împărăţiei cerurilor. În adâncul sufletului, în fiecare dintre noi este un tânăr care a murit şi o mamă care plânge tăcut, neştiut. Undeva spre capătul zării, este Iisus Hristos pe care-L ţinem răstignit cu păcatele noastre „până la sfârşitul veacurilor” şi o mamă, Maica Preasfântă, care se roagă neîncetat pentru sufletele noastre şi care îndeamnă: „Faceţi tot ce vă spune El”. Maica Domnului, care este Lumină şi Viaţă, ne ocroteşte, ne sfătuieşte şi ne apără. Ei îi suntem datori cu o cucernică ascultare  ca să-i putem şterge cu lacrimile de pocăinţă şi cu  fapte bune făcute în numele lui Hristos, măcar o lacrimă din cele multe pe care i le pricinuim. Atunci, am putea adăuga cuvintelor „Nu plângeți!” pe cele pe care Hristos le-a spus femeilor mironosiţe: „Bucuraţi-vă cu bucurie sfântă întru Domnul!”.

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button

You cannot copy content of this page