CALENDAR | Înălţarea Sfintei Cruci

În calendarul bisericesc ortodox, Sfânta Cruce este cinstită prin câteva sărbători şi zile speciale: Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie), Duminica Crucii (Duminica a treia din Postul Paştilor), Scoaterea cinstitului lemn al cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci (1 august), Pomenirea arătării semnului Sfintei Cruci pe cer în timpul împăratului Constantie (351) pe data de 7 mai. În cadrul Octoihului, avem de asemenea, două zile pe săptămână consacrate cinstirii speciale şi permanente a Sfintei Cruci în serviciul divin zilnic al Bisericii Ortodoxe şi anume miercurea şi vinerea. Cea mai veche şi mai importantă dintre sărbătorile ortodoxe închinate cinstirii Sfintei Cruci este Înălţarea Sfintei Cruci la 14 septembrie. Este o sărbătoare considerată praznic împărătesc. În această zi sărbătorim de fapt amintirea a două evenimente deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci şi anume: Aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul şi înălţarea ei solemnă în văzul poporului de către Episcopul Macarie al Ierusalimului în ziua de 14 septembrie din anul 335; Aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la Perşii păgâni, la anul 629 pe timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, după ce Patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul credincioşilor la 14 septembrie 630.

Spre deosebire de alte praznice împărăteşti, Înălţarea Sfintei Cruci se serbează cu post pentru că ea ne aduce aminte de Patimile şi moartea Mântuitorului Iisus Hristos

0 istorisire despre lemnul Sfintei Cruci
Adam ajunsese la sfârşitul vieţii. Nu mai părăsea cortul. Întins pe piei de capră, cu ochii sfioşi, se gândea să apară din nou înaintea Creatorului şi glasul său slab, ca suflarea unui copil adormit, abia rostea uneori zicând:
– Stăpâne, mi s-au sfârşit zilele. Eşti mulţumit de robul tău?
Apoi întindea mâna spre deschizătura cortului şi murmura din nou:
– Lasă soarele să pătrundă…
Pe când el dormita, familia sa întristată plângea. Nu se putea câtuşi de puţin învoi cu pierderea şefului ei, cel dintâi om născut în lume, uitat atâtea veacuri de moarte. Fiul său, Set, zice deodată:
– Daca este vreun leac, îl voi găsi!
Îşi luă toiagul, şi se încinse şi plecă. După mai multe zile de drum, ajunse înaintea Edenului (Raiului), de unde tatăl său fusese gonit. Aici un Arhanghel cu sabia de foc sta la poartă. Set îi zise:
– Tatăl meu este pe moarte. Vin să-ţi cer un mijloc de a-l lecui.
Se însera. Primele stele începură să licărească. Una din ele căzu, descriind o curbă luminoasă pe cer şi se pierdu în zare. – Sufletul lui Adam a zburat, răspunde îngerul, întinzând lui Set un fel de sâmbure în forma unei migdale. Acesta, mai zise el, e un sâmbure căzut din arborele vieţii. la-l şi întoarce-te la ai tăi, unde vei găsi pe tatăl tău mort, culcat în mormânt. Pune-i acest sâmbure în gură, căci un arbore va ieşi din el şi într-o zi va mântui lumea. Set se supuse şi făcu aşa cum îl învăţă. Trecură ani şi pe mormântul lui Adam crescu o plantă necunoscută. Planta se transformă în copăcel. Acesta deveni un cedru neînchipuit de mare, tatăl arborilor uriaşi răspândiţi pe coastele Libanului. Bătrânii, pe atunci, se aşezau în cete în jurul arborelui şi inspiraţiunile înţelepciunii se coborau din frunzişul său în frăgezimea umbrei. Dar cu timpul obiceiul se pierdu. Oamenii deveniră răi. Dumnezeu se căi că-i crease. Se găsi, cu toate astea, un om drept, anume Noe şi Dumnezeu îi zise într-o zi:
– Pentru că oamenii s-au făcut răi, vreau să răspândesc pe pământ apele potopului şi orice fiinţă vieţuitoare sub cer va fi prăpădită. Dar fiindcă vreau să fac o învoială cu tine, construieşte-ţi o corabie şi nu vei pieri tu şi familia. Noe îşi adusese aminte de arborele de pe mormântul lui Adam şi cu ajutorul fiilor săi îl tăie şi făcu dintr-însul o corabie sau mai bine zis o casă plutitoare. Cedrul care ieşise din gura lui Adam, servi astfel, deocamdată, să mântuiască neamul omenesc, căci potopul a fost şi nu a scăpat decât Noe cu familia sa. Izvoarele cerului încetaseră şi din familia lui Noe oamenii se înmulţiră şi formară triburi şi popoare. Vechea corabie ajunse pe muntele Araratului. Acolo fu stricată şi jefuită. Unii luară scândurile, alţii fierăriile şi ce rămase fu târât departe. Strănepoţii lui Noe, în amintirea bunătăţii Domnului pentru străbunul lor, începură a lucra cu mare greutate venerabilul cedru, adică scândurile corabiei şi făcură din ele o punte peste Iordan, care s-a numit puntea sfântă. Arborele rămase acolo peste Iordan mulţi ani, trecând peste el cei din poporul ales. Când treceau, murmurau câte o rugăciune. Într-o zi pe malul râului Iordan a avut loc o luptă. Ei, ca sa nu fie urmăriţi, tăiară puntea şi lemnele tăiate din arborele vieţii fură luate de apă şi duse la poalele colinei unde era aşezat Zabulon. Un lemnar din Nazaret, anume Iosif, văzu, mai târziu, aceste lemne şi se simţi înfiorat, cunoscând din bătrâni istoria cedrului lui Adam. El îşi zice:
– Acest lemn este de când lumea, cunoscându-se pe el urmele smoalei cu care l-a smolit Noe. Îl transportă acasă şi făcu din el o masă mare. Acest lemnar era bătrânul Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare Maria. Când a fost ameninţat de Irod, a fugit în Egipt cu Maria şi pruncul Iisus, iar casa şi lucrurile lui au fost jefuite. Masa fu luată de un meşteşugar din Ierusalim, rudă cu cizmarul Isac Lachedem şi rău asemenea cu el. Douăzeci de ani rămăşiţele arborelui vieţii rămaseră sub un hambar. Nimeni nu le putea lucra şi din cauza tăriei şi greutăţii semăna unei mese de marmoră. Apoi veni ziua în care norodul cerea iertare lui Varava şi moarte Mântuitorului Iisus Hristos. Atunci Lachedem se duse la ruda sa cu un fierar, tăiară masa, îi făcură găuri cu fierul roşu, înjghebară Crucea Domnului Hristos. Crucea era grea ca plumbul şi de trei ori Domnul Hristos a căzut sub greutatea ei, urcând dealul Golgotei, unde a fost răstignit şi pe care şi-a dat duhul.
Notă :
Începând cu perioada cruciadelor, lemnul Sfintei Cruci a fost împărţit în mici fragmente şi duse de cruciaţi în Apusul catolic. Foarte puţine fragmente au fost recuperate de unele mănăstiri greceşti. Cea mai mare bucată se află la Mănăstirea Xiropotamu.

NOTA: Va rugam sa comentati la obiect, legat de continutul prezentat in material. Orice deviere in afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii aduse celorlalti cititori care au scris un comentariu se va sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului, stergerea integrala sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul www.GazetaBT.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Share This Article:

close